Japonia lui Mishima

 

 

          Yukio Mishima (1925-1970, pe numele său adevărat Kimitaka Hiraoka) este unul dintre marii scriitori japonezi ai secolului XX (poet, prozator și dramaturg), numele să fiind des invocat atunci când se numără cei pe care Nobelul i-a ocolit. A publicat peste 40 de volume (romane, povestiri, piese de teatru, eseuri), oferind astfel  una dintre cele mai complexe şi fidele imagini ale unei Japonii aflate în plin proces de modernizare. 

        Japonia, recompusă discret în scrierile sale, este surprinsă în momentele controversate când tradiţiile se văd asediate şi ameninţate de tehnologia şi de modul de viaţă occidental, oferind imaginea unor oameni aflaţi în derută, lipsiţi de repere valorice, rătăcind în amestecul deseori grotesc de forme ale unor civilizaţii total diferite. Consecinţele sunt, nu de puţine ori, caricaturale. Printre altele, naţionalismul și loialitatea faţă de sistemul imperial, l-au determinat pe Mishima să recurgă la moartea ritualică,  prin seppuku, în urma eşecului (de altfel, previzibil) al unei lovituri de stat pe care o organizase.

Yukio Mishima a început să scrie literatură la vârsta de doisprezece ani, ascunzându-se de tatăl său, care era simpatizant al nazismului german şi adept al rigorii militare, considerând literatura un semn de efeminare. Ajutat în schimb de mama sa, băiatul scria doar noaptea, căci în inopinatele controale pe care i le făcea, tatăl îi distrugea toate manuscrisele găsite. Mare admirator al clasicilor japonezi, dar şi al lui Oscar Wilde (se pare că şi Mishima era homosexual) şi al lui Rainer Maria Rilke, Mishima a devenit celebru la 24 de ani, odată cu publicarea romanului Confesiunile unei măşti, fiind de-a lungul anilor nominalizat de trei ori la premiul Nobel, pe care l-a primit însă protectorul şi admiratorul său, Yasunari Kawabata. Totuşi, cea mai mare realizare literară ce poartă marca numelui său, este tetralogia Marea fertilităţii, la care Mishima a scris până în ultima zi a vieţii. Înainte de a-şi face seppuku - gest care concentra disciplina şi demnitatea vechilor samurai din care se trăgea - acesta a trimis la editură ultimul volum – Îngerul decăzut. În acea dimineață scria: „Viața omenească este limitată, dar mi-ar plăcea să trăiesc veșnic”. Toate cele patru romane scrise între 1968 şi 1970 – Zăpada de primăvară, Cai în galop, Templul zorilor şi Îngerul decăzut –  au fost traduse la Editura Humanitas Fiction.

Nu se poate înțelege ultimul roman al tetralogiei – Îngerul decăzut -  fără a face trimitere, dacă nu la toate celelalte volume, cel puțin la primul – Zăpada de primăvară, cu care formează un tot unitar. Pe fundalul Japoniei unde civilizaţia îşi pierde autenticitatea, iar noii oameni nu mai sunt explicaţi de pământul pe care cresc şi de tradiţii, se încheagă o frenetică şi tragică poveste de dragoste.

 Protagoniştii sunt Kiyoaki, fiul Marchizului Matsugae, descendent al unei familii de samurai, un nouveau-riche al erei Meiji. Demnitatea sobră a înaintaşilor nu  mai este decât o umbră, căci spiritul războinic şi disciplina le sunt total străine. Dacă Marchizul este total preocupat de afaceri şi de civilizaţia occidentală (filme, mâncare, decoruri, stil de viaţă), Kiyoaki ilustrează şi mai convingător această formă de „declin”.  Tânăr extrem de frumos, delicat, capricios, predispus la melancolie şi la visare, „se simţea ca o plantă fără rădăcini”. Nu pune preţ pe învăţătură, dar îşi însuşise rafinamentul civilizaţiei orientale, fiind crescut în casa Ayakura, familie de aristocraţi sărăciţi, pe care parvenitul Marchiz se oferă mereu s-o susţină financiar.  E singuratic, lipsit de iniţiativă şi de voinţă, arogant, dar emană o strălucire fizică greu de închipuit. Condus de firul tainic al destinului, tânărul se îndrăgosteşte de frumoasa şi rafinata Satoko, fiica aristocratului Ayakura. Cei doi copilăriseră împreună, dar dragostea este respinsă, capricios,  rând pe rând de către fiecare. După ce Satoko acceptă logodna cu prinţul imperial, iubirea dintre cei doi izbucneşte cu violenţă, ajutaţi fiind de Tadeshina, slujitoarea lui Satoko şi de Honda, prietenul lui Kiyoaki. În urma sarcinii şi avortului hotărât de familii, pentru a ascunde jignirea adusă familiei imperiale, Satoko se retrage, în ciuda voinţei tuturor, la o mânăstire, iar  Kiyoaki, după  eforturile disperate de a o vedea, se îmbolnăveşte şi moare, nu înainte de a-i spune lui Honda că se vor reîntâlni, aluzie la tema reîncarnării care devine predominantă în volumele următoare, inclusiv în romanul Îngerul decăzut, unde cititorii se pot reîntâlni cu avocatul Honda care are acum in jur de 80 de ani și care are impresia că se întâlnește cu cea de-a treia reîncarnare a lui Kiyoaki, celelalte două făcând subiectul romanelor anterioare ale seriei. Tōru Yasunaga este tânărul care, în ochii lui Honda are toatea atributele pentru a fi noua reîntrupare a prietenului său din tinerețe, al cărui suflet se supune neobosit procesului de transmigrație.

Portretul pe care Mishima i-l face în prima parte a cărții tânărului extrem de inteligent, rebel și singuratic este impresionant, cititorul ezitând, odată cu bătrânul avocat în elucidarea adevăratei naturi a lui Tōru, cele trei alunițe identice cu cele de pe trupul lui Kiyoki, reîntâlnite pe trupurile lui Isao și Ying Chan, toți trei murind în culmea frumuseții, la 20 de ani, fiind elementul cel mai important în recunoașterea acestuia. Ceea ce impresionează și atrage este capacitatea acestuia de a vedea dincolo de existență, de fapt dincolo de nonexistență, auzind și simțind alte ritmuri ale universului, așa cum vede navele pe mare, mărite de 80 de ori cu binoclul. Din păcate pentru Honda, băiatul este doar acea forță a răutății în stare pură care atrage și distruge tot ce cuprinde: „Tōru avea un chip frumos și palid, ca sculptat în gheață, pe care nu se citeau nici sentimente, nici dragoste, nici lacrimi. Însă tânărul cunoștea bucuria de a privi. Mama Natură îl învățase asta. Nici un ochi nu poate fi mai limpede decât cel care doar stă și privește, fără a crea nimic. Orizontul nevăzut, dincolo de care conștiința nu poate pătrunde, era mult mai îndepărtat decât orizontul vizibil. [...] Dacă privitul însemna întâlnirea dintre ochi și existență, sau mai bine zis întâlnirea a două oglinzi ale existenței”.

Aroganța, răutatea, cruzimea și ingratitudinea este însă tot ceea ce se găsește în Tōru, adolescentul diabolic, în care se vede întrupat de fapt destinul Japoniei aflată într-o continuă decădere, cucerită finalmente de Coca-Cola care îi devine emblemă. Volumul se încheie cu pelerinajul lui Honda, acum abuzat, trădat, distrus fizic, psihic și social, la mănăstirea unde se retrăsese Satoko. Reîntâlnirea cu aceasta nu îi aduce însă mult sperata liniște, căci bătrâna neagă povestea ei de iubire cu Kiyoaki și implicit tot ce trăise Honda timp de 80 de ani. Nihilismul, golul constituie nota fundamentală a finalului acestui roman. Este în acest final ales de Mishima o negare a întregului ciclu, o altfel de sinucidere premonitorie. În afară de frumusețea peisajului nu mai trăiește nimic: „Grădina era pustie. Nu e nimic aici, s-a gândit Honda. Am venit într-un loc unde, dacă nu sunt amintiri, nu e nimic. Grădina se scălda în razele soarelui de vară, cufundată în tăcere...”.

Fie că e vorba despre iubire, prietenie, predestinare, budism, reîncarnare, conflicte individuale sau de generaţie, privirea lui Mishima  - și implicit literatura sa - este magică. Ea suprinde, cu dezinvoltură epică, atât liniile suprafeţelor şi contururile, dar pătrunde firesc şi în profunzimea acestora, unde răscoleşte febril, înregistrând cu frenezie suplă toate tresăririle gândirii şi ale simţirii. Cu naturaleţea şi uşurinţa cu care, în fiecare pagină  adună sub ochii noştri piesă cu piesă şi zugrăveşte pe nesimţite  un colţ de lume aflat la o răscruce istorică,  Mishima pătrude şi în interiorul personajelor pentru a le reda intensitatea vibrantă a emoţiilor. Nuanţele cele mai infime ale senzaţiilor sunt aduse la suprafaţă, dar cuvintele păstrează întreg inefabilul.

                                                                                                       

              Yukio Mishima, Zăpada de primăvară, Traducere din japoneză şi note de Angela Hondru, Humanitas Fiction, 2022

  Yukio Mishima, Îngerul decăzut, Traducere din japoneză şi note de Andreea Sion, Humanitas Fiction, 2022