În cel mai recent roman al său, Nu ne despărțim, Han Kang pleacă de la o rană adâncă din conștiința Coreei de Sud: masacrul din Jeju (1948-1949), un episod dur și controversat, în timpul căruia au fost omorâți mai bine de 30 000 de civili și peste 230 de sate au fost arse.
Han Kang nu povestește evenimentele sângeroase, ci urmărește ecoul lor în viețile celor rămași, peste mai multe generații. Tragedia suferită de comunitatea din Jeju nu este doar un eveniment istoric petrecut în trecut, ci ceva ce continuă să pulseze cu forță în viețile celor implicați, o prezență care persistă în tăcere, în gesturi, în vise, în interacțiunile umane.
Romanul se deschide cu o imagine oniric-apăsătoare: un vast cimitir la malul mării, format din trunchiuri de copaci negri și goi, acoperiți de zăpadă, alături de o mare al cărei flux amenință să înghită totul. Această viziune o bântuie pe Gyeongha de mai mulți ani. Când prietena ei, Inseon, internată într-un spital, o roagă să meargă pe insula Jeju pentru a-i salva papagalul, drumul aparent banal devine o călătorie în memoria unei tragedii colective. Prietenia lor devine mijlocul prin care izolarea poate fi anulată, prin care se poate încerca înțelegerea și reconcilierea cu trecutul. Atât personajele, cât și cititorul se supun unei necesități de a simți, de a privi durerea.
Memoria mamei lui Inseon este o punte între trecut și prezent, ea este cea care a trăit pe viu oroarea. Dar frica și tăcerea par să se moștenească, iar Han Kang explorează felul în care se transmite trauma, felul în care poveștile pe care societatea le îngroapă se ascund chiar și peste generații în coșmaruri sau în gesturi aparent banale.
Stilul romanului traversează zona de graniță dintre real și supranatural, dintre ceea ce se vede și ceea ce se simte, dintre conștient și subconștient. Astfel, povestea - profund vizuală, aproape cinematografică - plutește între real și vis, între concret și alegoric. Imaginile de coșmar, natura încărcată de simboluri (zăpada, copacii, marea, papagalul) sunt porți către ceea ce nu poate fi spus.
Zăpada revine în roman ca o metaforă a memoriei și a tăcerii. Ea acoperă lumea fără să o șteargă, păstrând sub albul ei rece urmele celor dispăruți. În visele lui Gyeongha, copacii negri îngropați în zăpadă devin imaginea durerii înghețate, a trecutului care nu poate fi îngropat.
Copacii, prezenți încă din prima imagine a romanului, alcătuiesc și ei o arhitectură a memoriei. Copacul devine martorul tăcut al suferinței, un corp care a văzut și a păstrat totul. Rădăcinile devin legături invizibile între vii și morți, între prezent și trecutul acoperit de tăcere. Prin acești copaci fără frunze, înfipți în zăpadă, autoarea imaginează un cimitir al memoriei, locul unde trauma colectivă continuă să respire.
Cei doi papagali din roman adaugă o altă dimensiune simbolică. Ființe care repetă, care imită vocea umană, papagalii devin ecouri ale unei istorii ce nu încetează să vorbească, chiar și după moarte. Actul de a fi îngropați sub un copac capătă forța unui ritual: o înmormântare a trecutului, dar și o încercare de împăcare. Sub rădăcini, păsările par să unească cerul și pământul, visul și realitatea, trecutul și prezentul.
Scriitura lui Han Kang, poetică și tensionată, transformă durerea în limbaj și tăcerea în semn. Fiecare frază respiră o blândețe lucidă, o încercare de a înțelege suferința fără a o simplifica. În descrierile naturii, ale viselor, ale spațiilor intermediare (insula, spitalul, malul mării) autoarea reușește să creeze o atmosferă de neliniște și de frumusețe sumbră.
Han Kang are capacitatea de a reda suferința și trauma fără să cadă în sentimentalism. Empatia nu devine melodramă, ci un apel la conștiință. Elegie a durerii și a compasiunii, Nu ne despărțim este o carte despre memorie și despre ceea ce rămâne din oameni după ce trec prin istorie.
Han Kang, Nu ne despărțim, traducere de Diana Yüksel, Humanitas Fiction, 2025
No comments:
Post a Comment