Tuesday, October 27, 2026

Éric Chacour - Ce știu despre tine



Anul trecut, când am fost la Paris și am cutreierat librăriile, am căutat în mod special romane cu scriitură poetică. Ce que je sais de toi, de Éric Chacour, a fost una dintre cărțile pe care le-am ales aproape intuitiv, fără să știu nimic despre autor.

Am început lectura fără să citesc recenzii sau prezentări și am avut parte de o primă surpriză: persoana a II-a. La început, m-a derutat. Nu știam cine vorbește, cui îi vorbește și de ce autorul a ales o perspectivă atât de neobișnuită. Apoi, pagină cu pagină, am descoperit inteligența construcției. Am înțeles că nu era doar un joc narativ, ci o alegere cu o miză emoțională profundă. Cititorul devine, astfel, un detectiv de două ori: urmărește firul poveștii și încearcă să descopere identitatea celui care o povestește.



Plasată într-un Cairo cosmopolit, în sânul comunității levantine, povestea lui Tarek explorează conflictul dintre dorința individuală și constrângerile sociale. Este vorba despre ceea ce alegem să trăim și despre ceea ce suntem nevoiți să ascundem.

Dincolo de povestea de iubire dintre Tarek și Ali, romanul vorbește despre familie, absență și secretele transmise între generații. Dar și despre dificultatea de a-l cunoaște cu adevărat pe celălalt, chiar și atunci când ne este foarte apropiat.

Toate aceste teme sunt susținute de o scriitură de o remarcabilă delicatețe. Senzorială, muzicală, elegantă, ea lasă emoția să se construiască prin gesturi, tăceri și lucruri nespuse. Iar revelațiile succesive schimbă treptat sensul poveștii și ne obligă să privim altfel ceea ce credeam că înțelegem.



Cinci motive pentru care vă recomand această carte:

1. Pentru inteligența construcției narative.

Persoana a II-a, acest „tu” misterios, capătă treptat un sens profund. Când înțelegi cine povestește și de ce, ceea ce ai citit până atunci se așază într-o altă lumină. Romanul devine și povestea unui fiu care încearcă să recupereze viața tatălui său, să înțeleagă omul din spatele rolului de părinte.

2. Pentru povestea de iubire și întrebările pe care le ridică

Relația dintre Tarek și Ali se desfășoară într-o lume în care familia, religia, convențiile sociale și diferențele de clasă trasează limite precise. Dar romanul nu se oprește la iubirea interzisă. Vorbește despre libertate, sacrificiu și consecințele alegerilor personale.

3. Pentru Cairo, un oraș care prinde viață

Îl simți prin mirosuri, mâncare, căldură, străzi, praf, locuințe și obiecte. Cairo nu este un simplu decor, ci o lume vie, cu propriile ritmuri și contradicții. Iar dacă ai cunoscut orașul, ai bucuria suplimentară de a recunoaște ceva din el printre pagini.

4. Pentru eleganța scriiturii

Proza lui Éric Chacour este densă și senzorială, dar lipsită de ostentație. Tandră, discretă, atentă la gesturi și detalii, ea nu împodobește inutil povestea și nu forțează emoția. Muzicalitatea frazei și ceea ce autorul alege să lase nespus dau romanului o frumusețe aparte.

5. Pentru întrebarea care rămâne după lectură

Ce știu despre tine nu este doar titlul cărții, ci întrebarea ei esențială. Cât putem cunoaște cu adevărat un om? Cât poate ști un copil despre omul care a fost tatăl său înainte de a se naște el? Câte vieți rămân ascunse chiar și celor mai apropiați? Și cât din ceea ce numim adevăr este memorie, reconstrucție și imaginație?

Romanul lui Éric Chacour pornește de la o poveste de iubire și ajunge la o reflecție despre memorie, filiație, absență și limitele cunoașterii. Ne amintește că oamenii pe care îi iubim au avut vieți întregi înainte de a intra în ale noastre. Vieți despre care poate nu vom ști niciodată totul.

M-am bucurat să descopăr cartea la Paris și să o citesc fără să știu nimic despre ea, iar aseară, la București, am avut plăcerea de a sta de vorbă cu Éric Chacour despre romanul său. A fost o ocazie de a reveni asupra unei lecturi care mi-a rămas aproape și de a descoperi câteva dintre intențiile din spatele unei construcții atât de atent gândite.

Uneori, o carte începe cu o întâlnire întâmplătoare într-o librărie și continuă mult după ultima pagină.






Romanul a fost tradus în limba română de Mădălina Ghiu și publicat în 2026 la Editura Humanitas Fiction
https://humanitas.ro/humanitas-fiction/carte/ce-stiu-despre-tine

Fotografiile sunt realizate de Mihaela Petre, cu prilejul lansării romanului la București, în prezența autorului, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu,  pe 26.10. 2026

Friday, October 23, 2026

Banana Yoshimoto - Moshi Moshi



După Kitchen, care mi-a plăcut mult, o citesc din nou pe Banana Yoshimoto cu Moshi Moshi, un roman despre pierdere, singurătate și dificila întoarcere la viață.

Un bărbat, muzician într-o trupă rock, se sinucide împreună cu amanta, o femeie despre care soția și fiica lui nu știau nimic. Dincolo de durerea pierderii, cele două se confruntă cu o altă suferință: descoperirea faptului că omul pe care îl iubeau ascundea o parte esențială a vieții sale. Cum își vor reveni după această dublă ruptură? Cum mai poți reconstrui logica unei existențe în care, dintr-odată, totul pare să-și fi pierdut sensul?

În Moshi Moshi, Banana Yoshimoto urmărește cu delicatețe acest drum al vindecării. Este o poveste despe despre doliu, despre relația dintre mamă și fiică și despre puterea lucrurilor mărunte de a ne readuce, încet, în lume. Mutarea celor două într-un cartier boem, după ce aleg să părăsească apartamentul și viața de lux pentru un trai modest, înseamnă deopotrivă oameni, locuri și întâlniri care le ajută nu doar să revină la viață, ci să trăiască o altă viață, mai aproape de cine sunt ele cu adevărat.

Și, cum se întâmplă la Banana Yoshimoto, mâncarea ocupă un loc important. O mulțime de feluri de mâncare japoneze își fac loc în paginile romanului, iar mesele împărtășite devin și ele o formă de apropiere și de întoarcere la viață.

La Banana Yoshimoto, suferința și vindecarea înseamnă să înveți din nou să trăiești, să te bucuri de o masă bună, de oamenii din jur, de familiaritatea unui cartier. Să descoperi că, dincolo de tot ce ai pierdut, viața își păstrează puterea de a te surprinde.

Traducere de Raluca Nicolae


Monday, October 5, 2026

Cimitirul de piane – José Luís Peixoto. O ediție nouă, binevenită

 



Cimitirul de piane de José Luís Peixoto revine în librării într-o ediție nouă, apărută la Editura Trei, în 2026, în traducerea Clarisei Lima. Reeditarea este cu atât mai binevenită cu cât ediția anterioară, publicată de Polirom, era de multă vreme epuizată, iar romanul lui Peixoto merită să rămână accesibil cititorilor români.

Cronica pe care am scris-o la prima ediție, apărută în Observator cultural, rămâne, cred, valabilă, așa că o public aici cu mici ajustări de ritm și cu datele editoriale actualizate. Întoarcerea la această carte, după atâția ani, îmi confirmă impresia de atunci: Cimitirul de piane rămâne un roman de o frumusețe stranie, în care timpul, moartea, memoria și legătura dintre tați și fii se întâlnesc într-o construcție narativă de o remarcabilă forță poetică. 

Scriam atunci:

Cel de-al doilea roman al scriitorului portughez José Luís Peixoto, Cimitirul de piane, confirmă originalitatea acestui autor şi forţa de seducţie a cărţilor sale, care ating nivelul excelenţei. Încă din romanul Nici o privire, scrisul intens al lui Peixoto se dezvăluia irezistibil prin amestecul de frumuseţe ademenitoare şi tristeţe copleşitor-fatală, de tandreţe şi violenţă, de poezie şi de viziune realist-profundă asupra vieţii.

Aceste trăsături sunt revelate de noul roman (tradus, ca şi primul, de Clarisa Lima) drept constante ale universului peixotian, un univers cu potenţial empatic uimitor, graţie şi imaginilor concentrate în care Peixoto îşi îmbracă ideile. Aceste imagini, potenţate de intervenţiile poetice cu care scriitorul recompune în Cimitirul de piane viaţa unei familii străbătând mai multe generaţii – de-a lungul cărora taţii şi fiii apar legaţi implacabil prin fire ce pătrund atât prin viaţă, cât şi prin moarte –, sunt extrem de expresive, fluide, dar şi complexe, cititorul fiind solicitat, încântat, uluit, dar şi înspăimântat. Căci, la un moment dat, sperie asemănarea absolută a expresiei lui Peixoto cu viaţa. Emoţiile răspund în acelaşi fel în care o fac în viaţa adevărată.

În Cimitirul de piane, autorul renunţă la elementele miraculoase ale basmului, care în Nici o privire se insinuau implacabil în viaţa cotidiană a oamenilor, pentru a privilegia nivelul realist al existenţei, dar şi aici transcendenţa, deşi mai discretă, însoţeşte din umbră contingenţa, astfel încât dimensiunea fantastică fascinează prin continua evadare dintr-un familiar „aici şi acum“. Plecând de la întâmplarea concretă a morţii maratonistului Francisco Lázaro, Peixoto se joacă magistral cu timpul şi cu linia fragilă care desparte viaţa de moarte, imaginând o poveste complexă, acronică, despre continuitate şi renaştere. De data aceasta, motivul dublului nu mai este întruchipat, ca în Nici o privire, prin gemeni, ci prin taţi şi fii, desfăşurându-se atemporal.

Un loc magic, al libertăţii, al timpului gol

Complexitatea romanului provine din împletirea şi suprapunerea până la confuzie a trei voci narative – bunic, fiu şi nepot –, primii doi purtând în roman acelaşi nume. Principiul este dezvăluit într-un monolog din ultima parte a romanului: „Ne repetăm şi ne depărtăm şi ne apropiem. Ne repetăm etern, unii în alţii“, aşa cum piesele pianelor stricate dau viaţă unor alte piane, înscriindu-se într-o mişcare ciclică dinspre viaţă înspre moarte şi invers. Ideea copiilor care prelungesc destinele părinţilor se regăsea şi în romanul Nici o privire, ca, de altfel, şi imaginarul religios, foarte bogat şi în acest roman, prin simbolistica dublului personaj cu numele Lázaro, cel care a fost înviat de Iisus, dar şi al surorilor sale, care, ca şi în Biblie, se numesc Maria şi Marta.

În roman apare şi fratele Simão (Simion), cel care este lăsat chior în copilărie tocmai de Francisco – vină cu care acesta va fi împovărat toată viaţa –, un personaj care circulă de la o generaţie la alta, transformându-se din frate în unchi şi spunând poveşti interminabile.

Prag cu ospitalitate reversibilă, cimitirul de piane este un loc ferit privirilor, o încăpere închisă a atelierului de tâmplărie, un fel de magazie plină cu piane stricate, pe care bărbaţii sunt încântaţi să le repare, mutând piese de la unul la altul. Este un loc magic, frecventat de toţi, un loc al libertăţii, al timpului gol pe care fiecare îl umple cu ce are mai tainic şi mai adevărat, dincolo de vieţile simulate, şi în care toţi ştiu că nu se poate întâmpla nimic rău, în ciuda avertizărilor şi interdicţiilor. Aici, tinerii îndrăgostiţi fac dragoste pentru prima dată, aici se citesc romane de dragoste, se scriu scrisori de dragoste, copiii se joacă în linişte, iar Íris, fetiţa de trei ani, vorbeşte cu bunicul mort, punându-i acestuia în faţă oglinda adevăratei sale treceri prin viaţă, cu toate violenţele faţă de soţie şi faţă de Simão, odată cu incapacitatea acestuia de a-i arăta lui Francisco că îl apreciază.

În cimitirul de piane, Martha îşi va vedea soţul îmbrăţişând-o pe sora sa, Maria; aici, soţia văduvă va veni pentru a se împăca cu sine, după ce se lasă iubită de un ţigan, în timpul unei plimbări cu nepoţica. În cimitirul de piane, „frontierele de umbre“ ale timpului dispar: „În umbre, îmi imaginam secretele unui timp de dinainte să mă nasc eu, care avea să-mi rămână interzis pentru totdeauna, eternitatea, şi care, în aceeaşi clipă, devenea la fel de concret şi de simplu ca obiectele pe care le atingeam în fiecare zi, ca drumul de acasă până la atelier, ca amintirile pe care le aveam şi care mă călăuzeau“.

Cercul morţii

Obsesia morţii este constantă în romanele lui Peixoto, cimitirul, ca simbol central al romanului, fiind şi simbolul suprem al morţii, însă Peixoto îl ia de la periferia comunităţii pentru a-l aduce, ca pe vremuri, în centrul vieţii oamenilor, pe care îi împrieteneşte din nou cu moartea, deşi aceasta continuă să fie văzută de cei rămaşi ca o ruptură tragică, presimţirea morţii încremenindu-i.

Cu moartea se întâlneşte cititorul încă de la prima pagină, căci Peixoto alege ca una dintre perspective să aparţină tatălui deja mort, care îşi aminteşte sau contemplă de la o distanţă impersonală locurile şi oamenii rămaşi în urma lui. Privirea sa, neutră emoţional, pătrunde în firidele cele mai ascunse ale vieţii soţiei, ale celor două fiice, ale copiilor acestora, dar şi ale lui Francisco, fiul care îi poartă numele şi care, fie şi numai prin pasiunea pentru piane şi pentru muzica ce învăluie în inefabil aceste lumi transparente, poate oferi o viaţă nouă visurilor tatălui său.

Cercul morţii este, însă, concentric cu cel al vieţii, moartea fiind precedată de naşterea unui nepot. Acest proces prin care viaţa trece în moarte şi moartea trece în viaţă este similar cu cel din superba povestire a lui Poe, Portretul oval, în care moartea femeii pictate se transformă într-o altă formă de viaţă. Tristeţea şi bucuria se suprapun şi ele în suflete, confundându-se: „Telefonul a sunat. Sunetul a străpuns casa şi pieptul soţiei mele, al Mariei şi al lui Francisco. A răspuns soţul Mariei. Vorbele lui într-o suspendare neagră a timpului, într-o umbră a timpului. […] Tocmai se născuse Hermes. La spital, Marta se odihnea. Şi nimeni nu ştia cum să fie fericit, dar fericirea era extrem de puternică şi creştea înlăuntrul lor. […] S-a produs un miracol care a preschimbat lacrimile în lacrimi. Şi aveau mâinile puse pe piept şi pleoapele coborâte foarte încet peste ochi, pentru a simţi ploaia blândă a acelei fericiri care îi acoperea, îi inunda. A trecut o oră. Telefonul a sunat iarăşi. Eu tocmai murisem“.

Timpul din povestea lui Peixoto este o sferă străvezie, în care trecutul, prezentul şi viitorul formează un tot unitar, pe care cititorul îl vede şi-l simte. Personajele sunt prinse în cercul eternei reîntoarceri a identicului. Peste câţiva ani, tot telefonul le va aduce vestea naşterii fiului lui Francisco, la scurt timp după ce urmăriseră în direct, la radio, transmiterea maratonului în timpul căruia acesta murise, moment în care pleacă, de fapt, la întâlnirea cu tatăl său, iar tatăl se retrage din spunerea poveştii pentru a pleca la întâlnirea cu fiul. În urma lor va rămâne fiul fiului, prins, la rândul său, între „două vieţi pe care le desparte o clipă care nu există. Două vieţi care alternează, se repetă şi se succed mereu, dincolo de orice, mereu, mereu“. De aceea, înaintările se fac, de cele mai multe ori, regresiv, iar întoarcerile ajung în viitor.

Montaj în staccato

Ceea ce fascinează cel mai mult în acest roman este suprapunerea permanentă a nivelurilor temporale şi, odată cu acestea, a identităţilor. Momentele în care taţii se transformă în fii şi fiii în taţi sunt imperceptibile, idee sugerată şi de clipele în care fiul lui Francisco-fiul ţine în mâini fotografia tatălui său, mort în ziua propriei naşteri, şi este înfiorat de senzaţia că nu el este cel care îşi priveşte pentru prima dată tatăl, ci tatăl îşi priveşte, dintr-un timp mort, fiul.

Punctul final al vieţii, al timpului sau al spuneri poveştii nu există în acest roman. Nu există nici măcar uitarea aducătoare de linişte. Există doar începuturi interşanjabile şi continuări ale unor poveşti interminabile despre oameni care stau cu timpul alături.

Una dintre tehnicile la care recurge scriitorul portughez în acest roman este cea a montajului în staccato, saltul de imagini întretăiate fiind dus la perfecţiune în paginile care descriu maratonul lui Francisco-fiul. Cu fiecare kilometru parcurs, alergarea se transformă într-o fugă prin timp şi împotriva timpului: „ştiu că după patruzeci de kilometri mă voi întoarce. Iau distanţă şi mă apropii. Patruzeci de kilometri mă despart de mine, aici, devenit alt om. Iar patruzeci de kilometri ar putea fi viaţa mea întreagă. Tot timpul de la momentul în care m-am născut până la momentul morţii mele înlăuntrul unui moment unic care ar putea fi patruzeci de kilometri. Timpul îmi va pierde urma. Voi fi altul. Nu voi mai cunoaşte distanţa timpului. Şi am să mă întorc la stadion. Am să mă întorc aici. Unic pe o distanţă în metri şi în timp“.

Este o fugă exterioară, dar mai ales lăuntrică. Cu fiecare pas, fiul îşi revede cele mai importante „scene“ din viaţă, într-un ritm sincopat, dictat parcă de bătăile inimii. Acumulările de intensitate sunt obţinute şi prin alăturarea contrastelor ce potenţează fiecare senzaţie şi care asigură şi echilibrul emoţiilor, deşi senzaţia produsă continuu de lectură este cea de apăsare. În lumea peixotiană, până şi fericirea este grea. Astfel, dialogurile pline de inocenţă ale copiilor sunt luminate parcă de scena în care Francisco îl lasă chior pe Simão, scenă descrisă cu răceală, cititorii fiind lăsaţi să vadă, realmente, cum ochiul acestuia se scurge pe obraz. Însă acest tip de distanţare la care se recurge în roman este, tot paradoxal, sursa unei mari forţe emotive.

Toată această structură narativă imaginată de Peixoto are un fundament poetic ce nu-i permite să se consume prea repede şi nici să-şi epuizeze efectele. O dovedeşte intensitatea şi frumuseţea unor astfel de reflecţii cu care este împânzită povestea şi care ţin locul unor eventuale explicaţii auctoriale: „Zilele au devenit iarăşi suprafaţa pe care visăm“; „Timpul se deplasează prin el însuşi, impulsionat de angoasă şi de dorinţă. Timpul nu are voinţă, are instinct. Timpul e mai puţin decât un animal care aleargă. Nu se gândeşte încotro merge. Când se opreşte, numai angoasa ori dorinţa îl fac să se oprească“; „Lumina e noaptea care îşi aminteşte de tot ce a murit“; „Adevărul, ca şi liniştea, există numai acolo unde nu sunt eu. Liniştea există dincolo de vorbele care prind viaţă înlăuntrul meu, care se luptă între ele, se distrug şi care, în lupta aceasta, mă sfâştecă pe dinăuntru, cu răni însângerate. Când mă gândesc, liniştea există în afara celor gândite de mine“; „Eu mă clădeam pe greaua mea singurătate: drum înnegrit de statui“; „Există culori încremenite în pete“.

https://www.edituratrei.ro/carte/cimitirul-de-piane/15189/?


Thursday, October 1, 2026

Filip Florian și „media aritmetică” a vieții

 

 

 

După paisprezece ani de la Toate bufnițele, Filip Florian revine la roman cu Media aritmetică, o carte care își așază încă din primele pagini personajul într-o situație-limită: în 1948, Tudor Vlădoianu, fost sublocotenent de artilerie, se ascunde în podul casei mătușii sale, într-un București aflat sub ocupație sovietică și în plină transformare politică. Tudi rămâne acolo 276 de zile, urmărit de noua ordine politică și despărțit de lumea în care trăise până atunci. Acest spațiu al retragerii forțate devine lumea lui, în timp ce lumea de afară rămâne amenințătoare, imprevizibilă, violentă. Din pod, Tudi își reconstituie viața, își recuperează memoria, își inventariază experiențele și, mai ales, începe să scrie.

Situația narativă este, în aparență, una a imobilității: un om închis într-un spațiu strâmt, obligat să aștepte, să privească printr-un improvizat „periscop” și să-și măsoare timpul după frig, lumină, zgomote, după puținele vizite camuflate ale mamei și ale soției sau după puținele vești care ajung până la el. Numai că tocmai această imobilitate produce mișcarea fundamentală a romanului. Tudi începe să scrie. Iar scrisul îi deschide, în interiorul captivitații, un spațiu pe care nimeni nu i-l poate lua.

Astfel, Media aritmetică este, dincolo de roman istoric, un roman despre nașterea literaturii din imposibilitatea de a controla realitatea. Filip Florian își lasă personajul să se miște permanent între ceea ce a trăit și ceea ce își amintește, între ceea ce știe și ceea ce bănuiește, între realitatea exterioară și realitatea pe care o poate construi prin cuvinte. Podul nu este doar locul în care Tudi se ascunde. Devine, treptat, un spațiu al reflecției, al memoriei și al scrisului, un teritoriu în care timpul exterior, măsurat în zile de așteptare și de frică, se transformă într-un timp interior, aproape infinit.

Tudi nu-și poate controla viitorul. Nu știe dacă va ieși viu din pod, dacă va mai vedea primăvara, dacă își va revedea tatăl, dacă va mai vorbi cu Livia. În schimb, în scris, controlul se reinstalează. „Ține numai și numai de mine ce tărâm construiesc, ce personaje aleg, cum las să cadă luminile peste lume și cum impun câteva reguli”, spune el la un moment dat. Formula aceasta mi se pare una dintre cheile întregului roman. În viață, Tudi este un om urmărit, ascuns, vulnerabil; în literatură, devine creatorul unei lumi asupra căreia poate exercita o libertate pe care realitatea i-o refuză.

De aceea, imaginea „periscopului” capătă o valoare mai largă decât aceea a unui obiect folosit de un om captiv. Tudi nu poate ieși din pod, dar poate schimba unghiul din care privește lumea. Literatura funcționează în același fel: nu neapărat ca o ieșire din realitate, ci ca o schimbare a perspectivei asupra ei. Scriitorul nu poate modifica ceea ce s-a întâmplat, dar poate decide ce luminează, ce întunecă, ce apropie și ce lasă în penumbră.

În Media aritmetică, frază amplă și ramificată pare să reproducă însăși mișcarea memoriei. O amintire declanșează o alta, un obiect deschide o scenă, o scenă trimite spre o poveste de familie, iar povestea de familie se întoarce, după un traseu sinuos, în prezentul celui care scrie. Tudi însuși observă că scrisul este „un lucru total diferit de memoria în stare pură”. Metafora lui este memorabilă: lucrurile spuse sau rostite seamănă cu niște „coconi”, în vreme ce scrisul alege „învelișul protector” din care apar „fluturi miraculoși”. Literatura nu reproduce, așadar, memoria, ci o transformă.

Tudi nu scrie pentru a consemna cu fidelitate un trecut deja ordonat. El scrie pentru a descoperi ce înseamnă acel trecut. De aceea, în roman, amintirea și ficțiunea se întrepătrund permanent. Scriitorul-personaj își verifică frazele, le corectează, se întoarce asupra lor, se îndoiește de sensuri, observă că termenii îi „alunecă printre degete”. Cu cât încearcă să înțeleagă mai exact lumea, cu atât descoperă cât de puțin suportă ea definițiile bătute în cuie.

Spre final, Tudi ajunge la concluzia că „binele și răul, în stare pură și nealterată” sunt doar două puncte fictive. După ce a traversat războiul, iubirea, pierderile, frica și schimbările politice ale unei Românii care își schimbă brutal forma, el refuză împărțirea comodă a lumii în alb și negru. Nu întâmplător, această concluzie vine după mărturisirea anterioară că tentația de a pune „peceți și ștampile” și de a împărți lucrurile „în bune și rele” reprezintă, pentru el, o formă de orbire. Ambiguitatea nu este aici o slăbiciune morală, ci o formă de luciditate.

În fond, istoria mare intră în roman prin experiența concretă a individului. Războiul, ocupația sovietică, schimbarea regimului, frica de noua poliție politică nu sunt tratate ca simple repere cronologice. Ele se depun asupra corpurilor, asupra relațiilor, asupra iubirii, asupra memoriei. Tudi nu este doar martorul unei epoci, ci este unul dintre oamenii pe care epoca îi obligă să-și modifice radical existența.

Titlul romanului aduce însă o altă perspectivă. Tudi își imaginează că, după un „proces destul de lung și de complicat”, va ajunge la o „medie aritmetică frumoasă și zveltă”. În spatele formulei aparent ludice se ascunde nevoia de a găsi o ordine a existenței: să pui în aceeași ecuație norocul și nenorocul, iubirea și pierderea, războiul și supraviețuirea, binele și răul. Numai că romanul subminează chiar această dorință de calcul. Cum să obții o medie atunci când termenii ecuației sunt imposibil de definit? Cum să măsori o viață când experiențele ei nu pot fi reduse la valori stabile?

Poate tocmai de aceea podul primește, în ultimele pagini, atât de multe definiții: „bârlog”, „leprozerie”, „adăpost”, „vizuină”, „grajd”, „cușcă”, „cuib”, „colivie”, „deșert”. Niciuna nu este suficientă. Fiecare adaugă o perspectivă. Podul este simultan închisoare și adăpost, loc al suferinței și loc al creației, spațiu al fricii și spațiu al libertății. La fel funcționează, în fond, și literatura: nu fixează un singur sens, ci produce o succesiune de posibilități de a privi același lucru.

De aceea, poate cea mai frumoasă idee despre scris din roman nu se află într-o declarație solemnă, ci într-o imagine simplă: „dreptul și stângul, dreptul și stângul”, asemenea mersului. Tudi nu știe unde va ajunge. Știe doar că trebuie să continue. Scrisul devine un drum făcut pas cu pas, fără garanția destinației. Și, mai ales, devine bucurie. El hotărăște să scrie „numai ce vreau și numai când vreau”, „doar ce-mi place”, „în logica mea”, pentru că altfel nu mai vede „bucuria reală a scrisului”.

Finalul introduce însă o fisură gravă în această libertate. Tudi promite să continue să scrie numai dacă va avea „un pic de noroc” și „dacă o să mai fiu viu”. Este o încheiere care reia, într-o formă concentrată, întregul paradox al romanului. Literatura îi poate reda omului libertatea interioară, dar nu-i poate garanta libertatea exterioară. Poate ordona haosul, dar nu poate anula hazardul. Poate transforma memoria, dar nu poate schimba trecutul. Poate construi o lume, dar nu poate decide dacă autorul ei va mai avea o zi în care să scrie.

Adevărata „medie aritmetică” a romanului se pare că ar trebui calculată între ceea ce putem controla și ceea ce ne scapă, între realitate și ficțiune, între memorie și invenție, între captivitate și libertate. Ea nu e o soluție definitivă și nici o formă de salvare miraculoasă, ci un fel de a înainta atunci când nu mai știm încotro duce drumul.

Media aritmetică, dincolo de  povestea unui om ascuns într-un pod și dincolo de incursiune într-o perioadă istorică tulbure, este mai ales povestea unui om care, lipsit de libertatea de a-și trăi prezentul, își recuperează libertatea prin dreptul de a-și spune trecutul.

Iar literatura devine locul în care lucrurile imposibil de împărțit în bine și rău, adevăr și invenție, trecut și prezent, suferință și bucurie pot coexista.


https://polirom.ro/fiction-ltd/8919-media-aritmetic%C4%83.html


Filip Florian, Media aritmetică, Polirom, 2026


Veronica D. Niculescu - Ultima vară în Palatul de iarnă

  Nu mai știu câți ani au trecut de când am început să citesc cărțile Veronicăi D. Niculescu, dar știu că dincolo de povești, de personaje s...

Cele mai citite