Nu mai știu
câți ani au trecut de când am început să citesc cărțile Veronicăi D. Niculescu,
dar știu că dincolo de povești, de personaje sau de stările care m-au învăluit,
cel mai mult mi-a plăcut felul în care autoarea privește lumea în tăcere și
fără grabă. O privire atentă, răbdătoare, capabilă să se oprească asupra unui
lucru aparent neînsemnat și să descopere acolo o fisură prin care se vede ceva
mai mare: singurătatea, desprinderea, timpul, memoria, pierderea, fragilitatea,
uneori moartea. Și, peste toate, un amestec inefabil de tristețe și frumusețe.
De ludic și de abis. Jocurile-șocurile. Tăcere și profunzime. Nimic
întâmplător.
După fix o
săpămână, am terminat de citit cel mai recent roman al său - Ultima vară în
Palatul de iarnă, apărut de curând la Editura Polirom. Am savurat povestea
Marei pe îndelete, nici nu ai cum altfel, dacă nu ai răbdare să vezi „cum
crește iarba”. Mai ales că Veronica D. Niculescu știe să încetinească lumea
până când lucrurile mici încep să capete o lumină proprie care oglindește
înțelesuri ascunse din lumea oamenilor, care sunt prea mari ca să mai poată să
vadă și să înțeleagă.
În romanul
acesta, privirea se întoarce spre familie. Pentru o săptămână, protagonista
lasă în urmă Bucureștiul pentru a-și petrece o săptămână la Timișoara, alături
de părinți. Nu este o recuperare nostalgic-idealizantă a copilăriei. Șuvoiul
scrisului merge invers pe firul timpului, dar pentru a prinde în „boțul de
chihlimbar” oamenii așa cum au fost și sunt ei.
Mara se
întoarce într-o casă în care spațiul pare să se strâmteze, în care familia este
prinsă în aceleași gesturi, reproșuri și tăceri. Iubirea există, dar circulă
prin canale imperfecte: mâncare, plase de cumpărături, gesturi, reproșuri,
tăceri, obligații. Comunicarea autentică este însă imposibilă. Mara smulge prin
scris crusta trecutului, pentru a ajunge la ceea ce a rămas viu dedesubtul ei.
La ceea ce doare încă, deși viața a așezat peste toate ani, case, drumuri,
obiecte, fotografii, mese de familie, boli. Mara se întoarce spre iubirea care
există, dar care nu găsește întotdeauna drumul potrivit către celălalt. Spre
ceea ce părinții nu întreabă, spre ceea ce copiii nu spun, spre ceea ce se
adună în timp și rămâne acolo, ca o rană acoperită.
Chiar dacă
privirea atentă doare mai tare, numai privind astfel poți da viață cuvintelor
care să spună adevărul atât de strâns ținut în sine. Scrisul nu îi schimbă pe
ceilalți, poate că fiecare rămâne o floare întoarsă cu spatele, dar
construiește acel loc interior în care Mara poate exista întreagă.

No comments:
Post a Comment