Tuesday, November 17, 2026

Veronica D. Niculescu - Ultima vară în Palatul de iarnă

 

Nu mai știu câți ani au trecut de când am început să citesc cărțile Veronicăi D. Niculescu, dar știu că dincolo de povești, de personaje sau de stările care m-au învăluit, cel mai mult mi-a plăcut felul în care autoarea privește lumea în tăcere și fără grabă. O privire atentă, răbdătoare, capabilă să se oprească asupra unui lucru aparent neînsemnat și să descopere acolo o fisură prin care se vede ceva mai mare: singurătatea, desprinderea, timpul, memoria, pierderea, fragilitatea, uneori moartea. Și, peste toate, un amestec inefabil de tristețe și frumusețe. De ludic și de abis. Jocurile-șocurile. Tăcere și profunzime. Nimic întâmplător.

După fix o săpămână, am terminat de citit cel mai recent roman al său - Ultima vară în Palatul de iarnă, apărut de curând la Editura Polirom. Am savurat povestea Marei pe îndelete, nici nu ai cum altfel, dacă nu ai răbdare să vezi „cum crește iarba”. Mai ales că Veronica D. Niculescu știe să încetinească lumea până când lucrurile mici încep să capete o lumină proprie care oglindește înțelesuri ascunse din lumea oamenilor, care sunt prea mari ca să mai poată să vadă și să înțeleagă.

În romanul acesta, privirea se întoarce spre familie. Pentru o săptămână, protagonista lasă în urmă Bucureștiul pentru a-și petrece o săptămână la Timișoara, alături de părinți. Nu este o recuperare nostalgic-idealizantă a copilăriei. Șuvoiul scrisului merge invers pe firul timpului, dar pentru a prinde în „boțul de chihlimbar” oamenii așa cum au fost și sunt ei.

Mara se întoarce într-o casă în care spațiul pare să se strâmteze, în care familia este prinsă în aceleași gesturi, reproșuri și tăceri. Iubirea există, dar circulă prin canale imperfecte: mâncare, plase de cumpărături, gesturi, reproșuri, tăceri, obligații. Comunicarea autentică este însă imposibilă. Mara smulge prin scris crusta trecutului, pentru a ajunge la ceea ce a rămas viu dedesubtul ei. La ceea ce doare încă, deși viața a așezat peste toate ani, case, drumuri, obiecte, fotografii, mese de familie, boli. Mara se întoarce spre iubirea care există, dar care nu găsește întotdeauna drumul potrivit către celălalt. Spre ceea ce părinții nu întreabă, spre ceea ce copiii nu spun, spre ceea ce se adună în timp și rămâne acolo, ca o rană acoperită.

Chiar dacă privirea atentă doare mai tare, numai privind astfel poți da viață cuvintelor care să spună adevărul atât de strâns ținut în sine. Scrisul nu îi schimbă pe ceilalți, poate că fiecare rămâne o floare întoarsă cu spatele, dar construiește acel loc interior în care Mara poate exista întreagă.

No comments:

Post a Comment

Veronica D. Niculescu - Ultima vară în Palatul de iarnă

  Nu mai știu câți ani au trecut de când am început să citesc cărțile Veronicăi D. Niculescu, dar știu că dincolo de povești, de personaje s...

Cele mai citite