Cimitirul de piane – José Luís Peixoto. O ediție nouă, binevenită

 

Cimitirul de piane de José Luís Peixoto revine în librării într-o ediție nouă, apărută la Editura Trei, în 2026, în traducerea Clarisei Lima. Reeditarea este cu atât mai binevenită cu cât ediția anterioară, publicată de Polirom, era de multă vreme epuizată, iar romanul lui Peixoto merită să rămână accesibil cititorilor români.

Cronica pe care am scris-o la prima ediție, apărută în Observator cultural, rămâne, cred, valabilă, așa că o public aici cu mici ajustări de ritm și cu datele editoriale actualizate. Întoarcerea la această carte, după atâția ani, îmi confirmă impresia de atunci: Cimitirul de piane rămâne un roman de o frumusețe stranie, în care timpul, moartea, memoria și legătura dintre tați și fii se întâlnesc într-o construcție narativă de o remarcabilă forță poetică. 

Scriam atunci:

Cel de-al doilea roman al scriitorului portughez José Luís Peixoto, Cimitirul de piane, confirmă originalitatea acestui autor şi forţa de seducţie a cărţilor sale, care ating nivelul excelenţei. Încă din romanul Nici o privire, scrisul intens al lui Peixoto se dezvăluia irezistibil prin amestecul de frumuseţe ademenitoare şi tristeţe copleşitor-fatală, de tandreţe şi violenţă, de poezie şi de viziune realist-profundă asupra vieţii.

Aceste trăsături sunt revelate de noul roman (tradus, ca şi primul, de Clarisa Lima) drept constante ale universului peixotian, un univers cu potenţial empatic uimitor, graţie şi imaginilor concentrate în care Peixoto îşi îmbracă ideile. Aceste imagini, potenţate de intervenţiile poetice cu care scriitorul recompune în Cimitirul de piane viaţa unei familii străbătând mai multe generaţii – de-a lungul cărora taţii şi fiii apar legaţi implacabil prin fire ce pătrund atât prin viaţă, cât şi prin moarte –, sunt extrem de expresive, fluide, dar şi complexe, cititorul fiind solicitat, încântat, uluit, dar şi înspăimântat. Căci, la un moment dat, sperie asemănarea absolută a expresiei lui Peixoto cu viaţa. Emoţiile răspund în acelaşi fel în care o fac în viaţa adevărată.

În Cimitirul de piane, autorul renunţă la elementele miraculoase ale basmului, care în Nici o privire se insinuau implacabil în viaţa cotidiană a oamenilor, pentru a privilegia nivelul realist al existenţei, dar şi aici transcendenţa, deşi mai discretă, însoţeşte din umbră contingenţa, astfel încât dimensiunea fantastică fascinează prin continua evadare dintr-un familiar „aici şi acum“. Plecând de la întâmplarea concretă a morţii maratonistului Francisco Lázaro, Peixoto se joacă magistral cu timpul şi cu linia fragilă care desparte viaţa de moarte, imaginând o poveste complexă, acronică, despre continuitate şi renaştere. De data aceasta, motivul dublului nu mai este întruchipat, ca în Nici o privire, prin gemeni, ci prin taţi şi fii, desfăşurându-se atemporal.

Un loc magic, al libertăţii, al timpului gol

Complexitatea romanului provine din împletirea şi suprapunerea până la confuzie a trei voci narative – bunic, fiu şi nepot –, primii doi purtând în roman acelaşi nume. Principiul este dezvăluit într-un monolog din ultima parte a romanului: „Ne repetăm şi ne depărtăm şi ne apropiem. Ne repetăm etern, unii în alţii“, aşa cum piesele pianelor stricate dau viaţă unor alte piane, înscriindu-se într-o mişcare ciclică dinspre viaţă înspre moarte şi invers. Ideea copiilor care prelungesc destinele părinţilor se regăsea şi în romanul Nici o privire, ca, de altfel, şi imaginarul religios, foarte bogat şi în acest roman, prin simbolistica dublului personaj cu numele Lázaro, cel care a fost înviat de Iisus, dar şi al surorilor sale, care, ca şi în Biblie, se numesc Maria şi Marta.

În roman apare şi fratele Simão (Simion), cel care este lăsat chior în copilărie tocmai de Francisco – vină cu care acesta va fi împovărat toată viaţa –, un personaj care circulă de la o generaţie la alta, transformându-se din frate în unchi şi spunând poveşti interminabile.

Prag cu ospitalitate reversibilă, cimitirul de piane este un loc ferit privirilor, o încăpere închisă a atelierului de tâmplărie, un fel de magazie plină cu piane stricate, pe care bărbaţii sunt încântaţi să le repare, mutând piese de la unul la altul. Este un loc magic, frecventat de toţi, un loc al libertăţii, al timpului gol pe care fiecare îl umple cu ce are mai tainic şi mai adevărat, dincolo de vieţile simulate, şi în care toţi ştiu că nu se poate întâmpla nimic rău, în ciuda avertizărilor şi interdicţiilor. Aici, tinerii îndrăgostiţi fac dragoste pentru prima dată, aici se citesc romane de dragoste, se scriu scrisori de dragoste, copiii se joacă în linişte, iar Íris, fetiţa de trei ani, vorbeşte cu bunicul mort, punându-i acestuia în faţă oglinda adevăratei sale treceri prin viaţă, cu toate violenţele faţă de soţie şi faţă de Simão, odată cu incapacitatea acestuia de a-i arăta lui Francisco că îl apreciază.

În cimitirul de piane, Martha îşi va vedea soţul îmbrăţişând-o pe sora sa, Maria; aici, soţia văduvă va veni pentru a se împăca cu sine, după ce se lasă iubită de un ţigan, în timpul unei plimbări cu nepoţica. În cimitirul de piane, „frontierele de umbre“ ale timpului dispar: „În umbre, îmi imaginam secretele unui timp de dinainte să mă nasc eu, care avea să-mi rămână interzis pentru totdeauna, eternitatea, şi care, în aceeaşi clipă, devenea la fel de concret şi de simplu ca obiectele pe care le atingeam în fiecare zi, ca drumul de acasă până la atelier, ca amintirile pe care le aveam şi care mă călăuzeau“.

Cercul morţii

Obsesia morţii este constantă în romanele lui Peixoto, cimitirul, ca simbol central al romanului, fiind şi simbolul suprem al morţii, însă Peixoto îl ia de la periferia comunităţii pentru a-l aduce, ca pe vremuri, în centrul vieţii oamenilor, pe care îi împrieteneşte din nou cu moartea, deşi aceasta continuă să fie văzută de cei rămaşi ca o ruptură tragică, presimţirea morţii încremenindu-i.

Cu moartea se întâlneşte cititorul încă de la prima pagină, căci Peixoto alege ca una dintre perspective să aparţină tatălui deja mort, care îşi aminteşte sau contemplă de la o distanţă impersonală locurile şi oamenii rămaşi în urma lui. Privirea sa, neutră emoţional, pătrunde în firidele cele mai ascunse ale vieţii soţiei, ale celor două fiice, ale copiilor acestora, dar şi ale lui Francisco, fiul care îi poartă numele şi care, fie şi numai prin pasiunea pentru piane şi pentru muzica ce învăluie în inefabil aceste lumi transparente, poate oferi o viaţă nouă visurilor tatălui său.

Cercul morţii este, însă, concentric cu cel al vieţii, moartea fiind precedată de naşterea unui nepot. Acest proces prin care viaţa trece în moarte şi moartea trece în viaţă este similar cu cel din superba povestire a lui Poe, Portretul oval, în care moartea femeii pictate se transformă într-o altă formă de viaţă. Tristeţea şi bucuria se suprapun şi ele în suflete, confundându-se: „Telefonul a sunat. Sunetul a străpuns casa şi pieptul soţiei mele, al Mariei şi al lui Francisco. A răspuns soţul Mariei. Vorbele lui într-o suspendare neagră a timpului, într-o umbră a timpului. […] Tocmai se născuse Hermes. La spital, Marta se odihnea. Şi nimeni nu ştia cum să fie fericit, dar fericirea era extrem de puternică şi creştea înlăuntrul lor. […] S-a produs un miracol care a preschimbat lacrimile în lacrimi. Şi aveau mâinile puse pe piept şi pleoapele coborâte foarte încet peste ochi, pentru a simţi ploaia blândă a acelei fericiri care îi acoperea, îi inunda. A trecut o oră. Telefonul a sunat iarăşi. Eu tocmai murisem“.

Timpul din povestea lui Peixoto este o sferă străvezie, în care trecutul, prezentul şi viitorul formează un tot unitar, pe care cititorul îl vede şi-l simte. Personajele sunt prinse în cercul eternei reîntoarceri a identicului. Peste câţiva ani, tot telefonul le va aduce vestea naşterii fiului lui Francisco, la scurt timp după ce urmăriseră în direct, la radio, transmiterea maratonului în timpul căruia acesta murise, moment în care pleacă, de fapt, la întâlnirea cu tatăl său, iar tatăl se retrage din spunerea poveştii pentru a pleca la întâlnirea cu fiul. În urma lor va rămâne fiul fiului, prins, la rândul său, între „două vieţi pe care le desparte o clipă care nu există. Două vieţi care alternează, se repetă şi se succed mereu, dincolo de orice, mereu, mereu“. De aceea, înaintările se fac, de cele mai multe ori, regresiv, iar întoarcerile ajung în viitor.

Montaj în staccato

Ceea ce fascinează cel mai mult în acest roman este suprapunerea permanentă a nivelurilor temporale şi, odată cu acestea, a identităţilor. Momentele în care taţii se transformă în fii şi fiii în taţi sunt imperceptibile, idee sugerată şi de clipele în care fiul lui Francisco-fiul ţine în mâini fotografia tatălui său, mort în ziua propriei naşteri, şi este înfiorat de senzaţia că nu el este cel care îşi priveşte pentru prima dată tatăl, ci tatăl îşi priveşte, dintr-un timp mort, fiul.

Punctul final al vieţii, al timpului sau al spuneri poveştii nu există în acest roman. Nu există nici măcar uitarea aducătoare de linişte. Există doar începuturi interşanjabile şi continuări ale unor poveşti interminabile despre oameni care stau cu timpul alături.

Una dintre tehnicile la care recurge scriitorul portughez în acest roman este cea a montajului în staccato, saltul de imagini întretăiate fiind dus la perfecţiune în paginile care descriu maratonul lui Francisco-fiul. Cu fiecare kilometru parcurs, alergarea se transformă într-o fugă prin timp şi împotriva timpului: „ştiu că după patruzeci de kilometri mă voi întoarce. Iau distanţă şi mă apropii. Patruzeci de kilometri mă despart de mine, aici, devenit alt om. Iar patruzeci de kilometri ar putea fi viaţa mea întreagă. Tot timpul de la momentul în care m-am născut până la momentul morţii mele înlăuntrul unui moment unic care ar putea fi patruzeci de kilometri. Timpul îmi va pierde urma. Voi fi altul. Nu voi mai cunoaşte distanţa timpului. Şi am să mă întorc la stadion. Am să mă întorc aici. Unic pe o distanţă în metri şi în timp“.

Este o fugă exterioară, dar mai ales lăuntrică. Cu fiecare pas, fiul îşi revede cele mai importante „scene“ din viaţă, într-un ritm sincopat, dictat parcă de bătăile inimii. Acumulările de intensitate sunt obţinute şi prin alăturarea contrastelor ce potenţează fiecare senzaţie şi care asigură şi echilibrul emoţiilor, deşi senzaţia produsă continuu de lectură este cea de apăsare. În lumea peixotiană, până şi fericirea este grea. Astfel, dialogurile pline de inocenţă ale copiilor sunt luminate parcă de scena în care Francisco îl lasă chior pe Simão, scenă descrisă cu răceală, cititorii fiind lăsaţi să vadă, realmente, cum ochiul acestuia se scurge pe obraz. Însă acest tip de distanţare la care se recurge în roman este, tot paradoxal, sursa unei mari forţe emotive.

Toată această structură narativă imaginată de Peixoto are un fundament poetic ce nu-i permite să se consume prea repede şi nici să-şi epuizeze efectele. O dovedeşte intensitatea şi frumuseţea unor astfel de reflecţii cu care este împânzită povestea şi care ţin locul unor eventuale explicaţii auctoriale: „Zilele au devenit iarăşi suprafaţa pe care visăm“; „Timpul se deplasează prin el însuşi, impulsionat de angoasă şi de dorinţă. Timpul nu are voinţă, are instinct. Timpul e mai puţin decât un animal care aleargă. Nu se gândeşte încotro merge. Când se opreşte, numai angoasa ori dorinţa îl fac să se oprească“; „Lumina e noaptea care îşi aminteşte de tot ce a murit“; „Adevărul, ca şi liniştea, există numai acolo unde nu sunt eu. Liniştea există dincolo de vorbele care prind viaţă înlăuntrul meu, care se luptă între ele, se distrug şi care, în lupta aceasta, mă sfâştecă pe dinăuntru, cu răni însângerate. Când mă gândesc, liniştea există în afara celor gândite de mine“; „Eu mă clădeam pe greaua mea singurătate: drum înnegrit de statui“; „Există culori încremenite în pete“.

https://www.edituratrei.ro/carte/cimitirul-de-piane/15189/?