Dacă în Brooklyn, Eilis Lacey era o tânără irlandeză a anilor ’50 care pleca în America împinsă de sărăcie și de lipsa perspectivelor, în Long Island (2024), acțiunea se mută douăzeci de ani mai târziu. Eilis este acum căsătorită cu Tony Fiorello și are doi copii. Pare o viață „așezată”, construită, dar într-o zi află că Tony urmează să aibă un copil cu o altă femeie, un copil care ar urma să fie adus în casa ei sau alături, în casa familiei soțului său. Nu reacționează cu violență, ci cu hotărâre și cu o tăcere care cântăresc mai mult decât orice scenă dramatică.
Eilis e prinsă între Irlanda (rămasă în scrisorile și în fotografiile primite de la familie) și America reconstrucției, dar și a singurătății afective, pentru că se trezește într-un alt tip de captivitate – cea a înstrăinării, a rutinei și a neîmplinirii. Tóibín construiește cu o precizie aproape cinematografică această monotonie elegantă: case asemănătoare, mese de duminică, conversații previzibile, politețuri care ascund distanțe. O liniște care ascunde golul interior.
În Brooklyn, fragilitatea lui Eilis era dublată de o demnitate tăcută, era femeia care învăța să-și asume deciziile într-o lume care nu îi oferea libertate. În Long Island, aceeași demnitate se transformă în forță morală matură. Tóibín o construiește pe Eilis ca pe o femeie care a înțeles prețul compromisurilor. Nu mai este prizoniera convențiilor, ci a propriei conștiințe. Oricât ar părea de „americanizată”, Eilis păstrează o rezervă interioară, un fel de rezistență tăcută care o leagă de Irlanda și de sine. Se va întoarce în Irlanda și îl va reîntâlni pe Jim, bărbatul abandonat cu douăzeci de ani în urmă. Dar ce a supraviețuit din ei timpului?!
Colm Tóibín nu pune nici aici accentul pe evenimentele spectaculoase (deși intriga te ține în priză și după finalul deschis), ci pe micile deplasări de conștiință, pe forța discreției, a tăcerii. Tóibín păstrează aceeași claritate de ton, aceeași grație a reținerii, aceeași empatie lucidă față de personajele sale, dar aduce mai multă melancolie și tensiune morală intensă. Încă o poveste tare frumoasă scrisă de Colm Tóibín.
Humanitas Fiction
Traducere de Cristina Nicolae
No comments:
Post a Comment