Saou Ichikawa, scriitoare japoneză contemporană, suferă, ca și sora ei, de
miopatie congenitală, se deplasează într-un scaun cu rotile și este dependentă
de un aparat respirator. S-a hotărât să devină scriitoare când a conștientizat
cât de reduse sunt posibilitățile profesionale pentru persoanele cu
dizabilități severe. Această decizie nu a fost doar un plan de viață, ci a
devenit și un demers de cercetare, o cale de a interoga felul în care
societatea înțelege – sau ignoră – existența celor
cu dizabilități.
Astfel, în timpul studiilor din cadrul Facultății de Științe Umaniste, Saou
Ichikawa a ales să cerceteze reprezentarea persoanelor cu dizabilități în
literatură, subiect pe care îl dezvoltă ulterior și în romanul său de debut - Cocoșata
(2023), cu care a câștigat premiul Akutagawa, cel mai prestigios premiu literar
din Japonia. Traducerea în limba engleză i-a adus în 2025 și nominalizarea la
International Booker Prize, iar în urmă cu foarte puțin timp, a apărut la
Editura Polirom și traducerea în limba română, semnată de Monica Tamaș.
Saou Ichikawa la casa ei din Yamato, Japonia.
În roman, protagonista, Shaka Izawa, suferă de aceași boală ca și autoarea,
dar nu este o replică biografică a acesteia, ci un alter ego, cu o voce proprie,
lucidă și dezinhibată. Prin Shaka, Saou Ichikawa nu doar descrie dizabilitatea,
ci o folosește ca pe o lupă – dureroasă, dar revelatoare – pentru a scruta
natura umană. Femeia trecută de patruzeci de ani trăiește într-un azil pentru
persoane cu dizabilități, înființat de părinții săi care îi lăsaseră și o
moștenire considerabilă. Își umple timpul urmând cursuri online și scriind ficțiuni
erotice, iar banii câștigați astfel sunt donați unor cauze umanitare, gest care
sfidează ipocrizia așteptărilor sociale, dar păstrează și o doză de autoironie.
Dar Shaka își creează și un cont de Twitter, un fel de cameră obscură unde
postează gânduri despre care crede că nu le va citi nimeni. Acolo scrie ce nu
poate spune în față – frustrări, dorințe, glume crude despre propriul corp.
Aceste mărturisiri devin jurnalul ei paralel, crud, nefiltrat. Nu se ferește
nici de umorul negru, cu care își desființează propriile limite și le expune ca
pe o formă de libertate: „Buddha este numele contului meu. De 29 de ani trăiesc
în poziția lotus, cea a iluminării”.
Mulți cititori s-ar putea declara surprinși de scenele de sex lipsite de
orice romantism sau de gândurile pe care nu și le mai cenzurează, sub protecția
anonimatului iluzoriu. Nu doar că într-o altă viață ar fi vrut să fie
prostituată de lux sau să lucreze într-un club de swingeri, însă cel mai mult
își dorește să rămână însărcinată, să vadă cum ar fi sarcina și creșterea unui
copil într-un corp perceput de societate ca fiind „anormal”, dar și să
avorteze. Chiar încearcă să-și pună planul în practică, cu ajutorul banilor
primiți de la părinți.
Romanul pendulează între eroticitate explicită și realitățile crude ale propriului
corp - respirația dificilă, procedurile medicale zilnice, baia, păstrarea
intimității fizice în contexte medicale sau chiar complicațiile actului de a
citi o carte pe hârtie, un om sănătos neputându-și imagina ce efort și uneori
ce consecințe implică ținutul cărții în mâini, găsirea pozițiilor pentru a
citi, datul paginilor.
În mod obișnuit, destrămarea corpului este asociată cu degradarea și
sfârșitul, dar protagonista lui Saou Ichikawa rescrie această relație:
destrămarea nu este o cădere în moarte, ci o condiție a supraviețuirii. Corpul
ei nu „se strică”, ci se transformă, purtând în el urmele fiecărei zile trăite.
Dizabilitatea devine o formă de memorie a existenței, iar fragilitatea devine proba vie a unei lupte
pentru continuitate. Este o destrămare activă, dovada că trăiește. După cum
spune chiar ea:
„Cu cât trecea mai mult din timpul vieţii mele, cu atât corpul meu devenea
mai distorsionat şi se destrăma mai tare. Nu mă destrămam spre moarte. Mai
degrabă mă destrămam pentru a trăi, destrămarea era mărturia tuturor momentelor
în care rezistasem trecerii timpului. Asta făcea din dizabilitatea mea ceva întru
totul diferit de decrepitudinea îmbătrânirii sau de bolile grave prin care ar
fi putut trece persoanele sănătoase, cele ale căror trupuri înaintează către
distrugere uniform și în mod asemănător, cele care se deosebesc între ele numai
prin momentele în care apare boala sau se instalează bătrânetea.
Cu fiecare carte citită, coloana mea vertebrală se curba si mai mult,
strivindu-mi plămânii, deschizându-mi o gaură în gât; când mergeam, mă loveam
la cap - ca să trăiască, trupul meu se frânge”.
Corpul „destrămat” amintește de kintsugi, deși aici nu există „aur”
care să repare fisurile, ci doar conștiința propriei rupturi. În spatele
brutalității descrierii se află și o frumusețe discretă, în sensul japonez al
asumării fragilității: Shaka nu caută să-și înfrumusețeze corpul, ci să-l
expună în toată imperfecțiunea lui, exact ca pe un obiect kintsugi.
Romanul a fost considerat un strigăt furios împotriva „machismului abilist”
și al discriminării bazate pe aspectul fizic, deoarece evidențiază modul în
care persoanele cu dizabilități se confruntă cu izolarea și sunt invizibile în
societate. Pe de altă parte, Saou Ichikawa a vrut să pună capăt reprezentărilor
literare stereotipe ale persoanelor cu dizabilități: „Am vrut să arăt că și noi
suntem oameni, cu o gamă diversă de personalități și dorințe.”
Esențiale în roman devin dorințele sexuale pe care protagonista nu și le
mai reprimă, pe de o parte pentru a se simți liberă, iar pe de altă parte,
pentru a condamna societatea care îi neagă umanitatea. Cu atât mai mult cu cât de-a lungul istoriei Japoniei, dizabilitățile
și bolile au fost văzute ca ceva rușinos care trebuia ascuns, după cum
mărturisea autoarea, referindu-se la o lege a eugeniei care prevedea
sterilizarea forțată a 16.500 de persoane cu dizabilități, majoritatea femei și
fete, între anii 1950 și 1990. Legea nu mai există, dar există în continuare
mulți oameni care cred că persoanele cu dizabilități merită să fie ținute la
distanță și nu trebuie să aibă drepturi egale.
În romanul Cocoșata, Shaka
respinge rolul de victimă și cere recunoașterea dreptului de a-și alege viața,
corpul și identitatea, sfidând sentimentul de ostracizare și tăcerea vinovată
cu care societatea tratează acest subiect.
Shaka nu cere compasiune, ci recunoaștere. Nu vrea să fie un simbol sau un
caz medical, ci un subiect viu, cu toate excesele și contradicțiile unui om.
Își cere locul în literatură și în lume.
Saou Ichikawa, Cocoșata, Traducere din limba japoneză de Monica
Tamaș, Editura Polirom, 2025
Ichikawa după câștigarea Premiului Akutagawa în 2023. Credit Yomiuri Shimbun
No comments:
Post a Comment