Orbirea și punctele de vedere se învață

 

    

Măsura omenescului depinde adesea de tipul de ecran pe care îl interpunem între noi și lume sau între noi și interiorul nostru. Uneori privirea e un filtru solar care păstrează intacte obișnuințele, prejudecățile, suprafețele. Alteori devine o lupă ce pătrunde scormonitoare dincolo, în nevăzut.

În binecunoscuta Parabolă a orbilor a lui Bruegel, călăuzirea orbilor de către orbi este tragică, sensul semnalului de alarmă fiind evident. Dar orbii nu seamănă între ei și adesea orbul îl poate călăuzi pe orb, fără a se prăbuși, căci orbirea nu înseamnă doar incapacitatea de a privi realist și responsabil în jur. Mâna orbului căzut din tabloul lui Bruegel (tablou în care umanitatea s-a recunoscut în cele mai tragice și mai disperate momente ale sale) se întinde către o floare, un iris ce ar putea simboliza speranța în salvare. O salvare poate prin înțelepciunea ce urmează după cădere, după orbire. Orbire ce poate oscila între binecuvântare și blestem. Legarea la ochi poate fi o fundătură sau un drum cu sens dublu. Turn Babel sau limpezire.

Elias Canetti, Jose Saramago, Ernesto Sábato, Gellu Naum sau Kawabata sunt printre marii scriitori în operele cărora orbirea a devenit o supratemă. Totuși, în literatura lor, orbirea se vede diferit. Dacă Saramago și Canetti tematizează orbirea prin prisma simțului moral și al responsabilității îndreptate către ceilalți, Sábato și Gellu Naum abordează orbirea ca întoarcere a privirii către interior, ca posibilitate de a pătrunde în subconștient, aducând la lumină fie obsesii împovărătoare, fie adevăruri echilibrante. O orbire care face abstracție de învelișul concret al lumii, tocmai pentru a se deschide către interior, către consistență. În sensul acesta, scriitorii înșiși trebuie să devină niște orbi. Scria Gheorghe Crăciun în Mecanica fluidului: „Ochii sunt cei care îți asigură contactul cel mai pregnant cu lumea. Văzul înseamnă și pipăit și senzație haptică. Consumăm concretețea lumii văzând-o. Și patima noastră pentru concret se poate pierde în bună măsură chiar în actul vizualizării. Multe elemente ale concretului nu mai ajung în felul acesta să treacă în scris. Ochii noștri sunt de vină. Un orb însă face abstracție de concretul imediat al lumii, care pentru el nu mai înseamnă decât auz, miros, gust, simț tactil. Abia când scrie (sau își compune în minte textele) el vede cu adevărat lumea, îi redobândește corporalitatea. E o iluzie că o vede, dar o iluzie consistentă. De aceea, pentru a vedea lumea în scris, pentru a-i restitui corporalitatea, scriitorul trebuie să atingă condiția orbului”. „Poetul vede în măsura în care orbește” sau „Întunericul ne ajută să ne privim față în față” – scria și Gellu Naum.

Orbirea devine posibilitate de a pătrunde în subconștient, aducând la lumină adevăruri obscure, obsesii profunde. Devine radiografie ce prinde petele albe de pe un trup negru, altfel invizibile. Coborâre în infernul dedublărilor, în tenebrele propriei lumi. Autocunoaștere mai mult sau mai puțin împovărătoare. Pătrundere în substrat pentru a căpăta siguranță, deși vederea aparent orientează mai bine. O astfel de orbire și punctele de vedere se învață.