Apa nu este niciodată doar apă - Maja Lunde, „Istoria apelor”

 

De aproape un an trăim cu toții parcă într-un roman apocaliptic, care continuă să se scrie zi de zi. Viața tuturor a fost dată peste cap. Trăim pandemia cel puțin dramatic, mulți dintre noi chiar tragic, uitând că marile probleme ale omenirii nu au dispărut odată cu ea și în momentul în care se va sfârși ne vom confrunta cu ele probabil într-o formă mai gravă.

 Protejarea resurselor naturale ale planetei a fost și va rămâne motiv de îngrijorare majoră pentru viitorul omenirii, iar romanul Istoria apelor ne readuce în atenție importanța apei pe Pământ, în condițiile în care am conștientizat mai mult ca oricând în ce măsură depindem de grija celorlalți.

 „Toată viața este apă, toată viața a fost apă, pretutindeni unde m-am dus a existat apă. Apă care se revărsa din cer sub formă de ploaie, sau sub formă de zăpadă, alimentând micile râuri din munți, se așternea pe ghețar și se transforma în gheață, curgea în jos pe pantele abrupte ale munților, prefăcându-se în mii de pâraie mici, care se vărsau în râul Breio, formând în fața satului din fiord o suprafață lină, care devenea una cu oceanul dacă îl urmai înspre vest. Întreaga mea lume era apă. Pământul, munții, pășunile erau doar insule minuscule în ceea ce era de fapt lumea; și eu îi spuneam lumii mele Pământ, dar mă gândesc că ar fi fost mai bine să se fi numit apă”.

 Maja Lunde este cea cea mai apreciată scriitoare din Norvegia, volumele sale fiind traduse și publicate în peste patruzeci de limbi. A scris mai multe cărți pentru copii și adolescenți, iar în 2015 i-a apărut primul roman pentru adulți – Istoria albinelor. În 2017 a publicat romanul tradus de către Ivona Berceanu pentru Humanitas Ficțion cu titlul Istoria apelor, o carte care pune în discuție fragilitatea sistemului nostru ecologic și  supraviețuirea umanității într-un viitor nu foarte îndepărtat.

Romanul împletește în capitole succesive două fire narative plasate în locuri și perioade distincte. Cele două povești sunt interconectate, capitolele alternează și formează un tablou al impactului pe care industrializarea și încălzirea globală îl au asupra planetei, dar mai ales asupra relațiilor interumane, mai cu seamă la nivel de familie, de cuplu și de generații.

Una dintre povești o are în centrul său pe Signe, o femeie de șaptezeci de ani care se aventurează să traverseze oceanul în barca primită când împlinise optsprezece ani, bântuită fiind de pierderea marii iubirii. A trăit toată viața în Norvegia, luptând pentru protejarea resurselor naturale. Autoarea ne-o descrie plastic drept o micuță doamnă cenușie, cu o căciulă scămoșată, bătrână precum muntele, precum ghețarul Blaffona. E permanent bântuită de trecutul său, de relația cu mama sa și cu Magnus, bărbatul iubit, de amândoi despărțind-o felul fiecăruia de a raporta la natură. În cazul mamei, protejarea unui rîu, în cazul lui Magnus, protejarea ghețarului.

 Exploatarea industrială a apei pentru producerea energiei și a gheții (luate din mediul ei natural pentru a pluti în băuturile scumpe din alte țări) ne este înfățișată din perspectiva distrugerii frumuseții naturii, dar mai ales a distrugerii mediului de viață al unor viețuitoare, cum ar fi mierlele de râu și midiile. Autoarea își pune personajul în dificila situație de a se afla în tabăra adversă chiar cu ființele cele mai apropiate: mama și bărbatul iubit.

„Se scoate gheață din ghețar, gheața pură și albă din Norvegia, și se comercializează drept cea mai exotică gheață pe care o poți servi într-o băutură, un mini-iceberg care plutește într-o băutură aurie, dar nu le-o vând și clienților norvegieni, nu, nu, ei sunt cei care efectiv nu pot plăti pentru ea. Gheața trebuie exportată în țările deșertice, în țările bogate în petrol, și acolo va fi vândută precum aurul, de parcă ar conține aur”.

 Celălalt fir al poveștii configurează o viziune apocaliptică a viitorului, fiind plasat în viitor, în 2041, într-o Franță înecată în haos, răvășită  de incediile de vegetație pentru care rezervele de apă și de medicamente se dovedesc insuficiente.  David fuge cu fiica sa, Lou,  despărțiți fiind de restul familiei, de soția și de fiul, încă bebeluș. De peste douăzeci de zile fug din calea focurilor, cu hainele mirosind acru a fum. Merg spre nordul Europei, spre tărâmul apelor, oriunde ar fi fost acesta, plecând dintr-o țară aridă, din care seceta îi alungă pe oameni. Ajung într-o tabără de refugiați care la rândul său va arde, iar oamenii nu știu unde mai pot trăi. Autoarea are meritul de așeza în prim plan nevoia de afecțiune a oamenilor chiar și în aceste condiții limită de viață, nevoia de a simți căldura unui alt trup, de a umple goluri sufletești. 

Distopia imaginată de scriitoarea norvegiană este una plauzibilă, ba chiar previzibilă, în niciun caz una SF, și de aceea poate mai înfricoșătoate: imaginea pământului lipsit de apă, fără ploaie, fără râuri care să stabilească legături cu mările și oceanele, fără posibilitatea de a-ți spăla corpul, de a-ți potoli setea, de a-ți pregăti mâncarea, cu riscul de a muri oricând de la apa contaminată. Toate acestea sunt imaginate și descrise într-o manieră cât se poate de simplă și tocmai de aceea convingătoare:

 „Cozile la fructe și legume erau cele mai lungi. Erau atât de puține albine, atât de puține insecte. Și ele dispăruseră treptat, dar după ce a venit seceta procesul s-a accelerat. Dacă nu-s insecte, nu sunt nici fructe. Mi-era poftă de roșii, de pepene galben, de pere și de prune. Îmi era dor să mușc cu dinții dintr-o prună suculentă. De răcoarea din frigider.”

 La distanță de zeci de ani, atitudinea unui om salvează într-un mod surprinzător viețile altor oameni. Istoria apelor ne dovedește că timpul este elastic și trage astfel un semnal de alarmă privind responsabilitatea pe care fiecare dintre noi o are față de cei dragi, față de generațiile următoare, protejarea naturii fiind un act ce trebuie asumat cât se poate de personal. 

„Apa în sine este incoloră, lumea din jurul ei este cea care îi conferă culoare, prin reflexia cerului, prin împrejurimi; apa nu este niciodată doar apă”.

Istoria apelor, Maja Lunde, traducere de Ivona Berceanu, Humanitas Fiction 2020

https://fb.watch/1w99XabdVs/