Saturday, October 17, 2020

Pe bicicletă, după scăpătat

 

 


Anul acesta, marea hoinăreală a fost mai mică. S-a petrecut cel mai adesea printre câmpurile dintre două sate, pe bicicletă. Și mai cu seamă seara, când soarele își întoarce fața către alte lumi.



Cea mai mare parte a copilăriei mi-am petrecut-o pe lângă bunica. Scăpătatul era apusul ei. De la ea l-am moștenit. De câte ori ies cu bicicleta, vânez scăpătatul și îmi amintesc mâna ei pusă streașină la ochi și toate acele treburi pe care le aducea ori le grăbea amurgitul.



 Îl privesc și îi fac multe poze, cam din  același punct din care orizontul se arată mărinimos și face risipă de nuanțe, în timp ce soarele alunecă de la stânga la dreapta și se lasă înghițit de pădurea din vârful dealului, aflat la câțiva kilometri de bicicletă, unde mergeam pe jos după toporași și viorele, ritual copilăresc de primăvară. Uneori îl vânez până acolo, de dragul versatilității mai ales.



              Și de câte ori iau urma scăpătatului, o fac și cu bucuria de a contempla și interioriza frumusețea efemerului pentru care cultura japoneză are un veritabil cult, materializat nu doar în frumusețea trecătoare a florilor de cireș, ci și în apusul soarelui, în ruginirea frunzelor, în lumina licuricilor. Și nu are doar un cult, ci și un concept și el foarte drag mie - mono no aware - , potrivit căruia secretul vieții constă în puterea de a vedea și de a savura frumusețea efemerului, de a putea simți freamătul vieții pe suprafața lucrurilor, grația trecerii timpului.



De pe la sfârșitul lui octombrie, începe să se întunece și scăpătatul. Dar tot mai găsește lumina câte o crăpătură prin care să se strecoare. Ca să nu scăpătăm. Așa ne-a învățat Leonard Cohen.




No comments:

Post a Comment

Cele mai citite