Amos Oz – un „fanatic“ al toleranţei

 

    Ideile politice şi proza lui Amos Oz nu-şi au ca temei o viziune abstractă, căpătată sub lampa protectoare a unei biblioteci, ci experienţa teribilă a propriei vieţi. Una tragică, cel puţin în prima ei parte. Dacă e să căutăm nişte chei de intrare în gîndirea acestuia, aici le putem găsi. Părinţii lui Amos Oz au fost intelectuali imigranţi din Europa de Est. Tatăl său a studiat istoria în Lituania, dorind să devină specialist în literatura ebraică, vorbea 11 limbi şi citea în 17. Persecuţia naziştilor l-a azvîrlit în Ierusalim, unde s-a implicat în războiul împotriva britanicilor şi a civililor arabi. Mama lui Oz, Fania, s-a născut într-o familie evreiască bogată din Rovno, un oraş din vestul Ucrainei. Vorbea 7 limbi şi visa la o viaţă de artist, fiind o mare iubitoare a scrierilor lui Cehov. Fasciştii i-au omorît familia şi prietenii. A ajuns în Ierusalim, un „oraş prăfuit“, unde nu s-a regăsit niciodată. Oz spune că viaţa ei a constat într-un „meniu introspectiv“ de melancolie şi singurătate. Copilăria scriitorului a însemnat o căsuţă asemănătoare unui submarin (în care se trăia înghesuit împreună cu alte familii), război, foamete, lipsa apei, bombardamente şi ură faţă de toţi cei care îi urau pe evrei. Mama se îmbolnăveşte, depresiile şi durerile ducînd, pe cînd copilul avea 12 ani, la sinucidere, prin inhalarea unei supradoze de medicamente. Sufletul adolescentului se umple cu o furie, inclusiv împotriva tatălui, ce va acoperi zeci de ani. Nu e loc nici de compasiune, nici de dor.

    La 14 ani, răzvrătit, pleacă din lumea tatălui său şi se alătură kibbutzului Hulda, unde îşi schimbă numele (din Klausner, devine Oz – „putere“), încercînd să devină tot ce nu era tatăl său (inclusiv socialist de stîn­ga), şi unde va trăi peste 25 de ani. Aici va începe să scrie, pe scaunul vasului de toaletă, împărţindu-şi viaţa între scris, muncă pe cîmpul de bumbac şi ore de predare la şcoala din kibbutz. Cu fiecare carte publicată, mai primea cîte o zi liberă (pentru scris) pe săptămînă. Aici va înţelege că lumea nu este împărţită în alb şi negru, aşa cum credea în copilărie, va înţelege că şi evreii, şi palestinienii sînt nişte victime, că războiul lor este o confruntare între „dreptate şi dreptate“. În 1967, s-a aflat ca ofiţer în rezervă pe frontul egiptean, în deşertul Sinai. Cînd a văzut pentru prima dată oameni trăgînd în oameni, primul său instinct a fost să sune la poliţie… A fost primul dintre soldaţii israelieni care a spus că ţinuturile cucerite în Fîşia Gaza şi Cis­iordania trebuie date palestinienilor. A fost numit trădător. Chiar şi tatăl său l-a numit nebun. A primit eticheta ca pe un compliment, afirmînd în volumul Cum să lecuieşti un fanatic: „Trădarea nu este opusul iubirii, ci una dintre numeroasele ei opţiuni. Eu cred că trădătorul este cel care se schimbă, din punctul de vedere al celor care nu se pot schimba, şi nu vor să se schimbe, şi urăsc schimbarea, şi nu pot concepe schimbarea, cu excepţia faptului că vor să te schimbe pe tine“.

Juxtapunerea mai multor conştiinţe frămîntate

    Tot lupta dintre dreptate şi dreptate, sau dintre greşeală şi greşeală, dintre dorinţa de a controla şi capacitatea de a accepta senin alteritatea constituie şi firul central al romanului Odihnă desăvîrşită (Menunha nehona, 1982). Printr-o scriitură realist-introspectivă cu puternice atingeri lirice şi cu personaje com­plexe, cititorul este prins într-o intrigă ce scoa­te la iveală legile nescrise ale vieţii în kibbutz şi relaţiile sinuoase din cadrul unei familii. O familie nefericită, aşa cum ne-a obişnuit proza sa. Prin juxtapunerea mai multor conştiinţe frămîntate, Oz creează un roman descentrat, în care alege nu să povestească viaţa, ci să-şi lase cititorul să simtă şi să judece singur raportul dintre simţul comun şi simţul profund al existenţei.

    Puternic marcat de propria-i experienţă, Amos Oz consideră familia cea mai misterioasă instituţie din univers, cea mai paradoxală, cea mai ridicolă, ilogică… Şi, cu toate acestea, de o vitalitate fascinantă, care îl determină să urmărească cu multă atenţie dinamica relaţiilor subtile şi complicate dintre soţi sau dintre părinţi şi copii. Conflictul înăbuşit sau exteriorizat dintre libertatea individuală şi îngrădirile impuse de familie sau de comunitate capătă forme diverse. În viziunea lui Oz, forţa vivifiantă a familiei este iluzorie, fiind copleşită de forţa vlăguitoare care-i condamnă mem­brii la o singurătate tenebroasă din care se nasc nu doar căutări exasperante, ci şi o ură care duce la marasm şi la porniri radicale, autodistructive. O viaţă imperfectă sau o moarte impecabilă? – aceasta ar fi dilema.

 

    Romanul începe brusc, cu hotărîrea mocnită luată de Ionatan Lifshitz de a-şi părăsi nevasta şi kibbutzul în care s-a născut şi a crescut, pentru a începe o viaţă nouă: „Tot timpul renunţ şi iar renunţ, încă de mic copil m-au învăţat, înainte de toate, să renunţ; şi în clasă, şi la joacă, şi în armată, şi acasă la mine […] să fiu cumsecade, nu egoist, să nu fac probleme, să nu deranjez […] şi ce am cîştigat din toate astea? Că lumea spune despre mine: Ionatan e aşa cum trebuie, serios, ai cu cine vorbi, poţi să apelezi la el, te înţelegi cu el, e un tip devotat, simpatic; dar acum s-a săturat. Suficient. Gata cu cedatul. De acum începe un capitol nou“.

 

    Ionatan este un tînăr de douăzeci şi şase de ani, fiul secretarului kibbutzului, Iolek – fost ministru, un bătrîn inteligent, ironic, precaut, dispreţuitor, văzut ca tiran în singurătatea sa orgolioasă. Filiaţia nu este însă certă, căci trecutul ascunde o poveste de dragoste care face imposibil de stabilit paternitatea. O poveste de dragoste nicicînd descîlcită, ce bîntuie prin sufletele tuturor. Dorinţa de a ieşi de sub autoritatea tatălui este dublată de dorinţa de a evada din toată această lume mereu dispusă la a-i petici sufletul. Căsătorit cu Rimona, o tînără pe care mulţi o cred bolnavă psihic, trăieşte drama pierderii unei fetiţe abia născute. Cauza profundă a suferinţei sale este destăinuită abia către finalul romanului, cînd, aflat singur în deşert, Ionatan are forţa de a se privi în faţă şi de a recunoaşte că pierderea fetiţei avea drept cauză un avort anterior, dorit doar de el. Fire solitară, închisă, tînărul este mistuit de dorul de a fi singur, de a se odihni fără a se simţi încercuit: „Ionatan tăcea. Nu-i plăceau cuvintele şi nu avea încredere în ele. În sinea lui, a ştiut întotdeauna că majoritatea oamenilor au nevoie de mai multă dragoste decît pot obţine, şi de aici se nasc tot felul de chinuri bizare şi chiar ridicole de a stabili relaţii şi de a te apropia de oameni străini prin multe cuvinte“.

    Apariţia ciudatului Azaria în kibbutz aduce o nouă sfîşiere în viaţa sa. Dacă Ionatan îşi doreşte să aparţină liniştii, să găsească viaţa, nu dreptatea, Azaria este un tînăr înflăcărat, influenţat de ideile lui Spinoza şi de proverbele ruseşti, dornic să impresioneze, să găsească ordinea, să rămînă în acelaşi loc fără a se teme că îl urmăreşte cineva să-l omoa­re (aşa cum i se întîmplase în copilărie), să scrie idei care să aducă consolare. Unul vrea odihnă, altul vrea să învingă, să domine. Unul tace, jinduind după propriu-i vis din care să dispară toţi cei care voiau să-l „şlefuiască“. Celălalt vorbeşte necontenit, visînd la idealul său legat de colectivitatea unită prin justiţie, comunicare, ordine, hărnicie, onestitate, fraternitate.

Tradiţie sau ruptură

    Lupta dintre viaţă şi dreptate (despre care Amoz scria, în Cum să lecuieşti un fanatic, că este miza oricărei confruntări ce presupune fanatismul) este, de fapt, firul invizibil al tuturor zbaterilor surdinizate sau criante din acest roman. Fiecare personaj îşi macină febril, în propria-i carapace, căutarea. Dintre toţi, ciudata Rimona este cea mai tolerantă, ea îşi caută împlinirea prin normalitatea rutinei, prin muzică, dar şi prin iubirea celor doi bărbaţi. A iubi doi bărbaţi i se pare firesc şi nu încearcă să ascundă asta. Nu încearcă nici măcar să-şi reţină bărbatul, atunci cînd acesta hotărăşte să părăsească kibbutzul. Ea este singura din roman care nu are drept scop al vieţii schimbarea celorlalţi, căci nu este animată de sentimentul unei superiorităţi categorice. Încet-încet, Azaria i se substituie oarecum lui Ionatan, atît în relaţia cu tatăl acestuia, dar mai ales în relaţia conjugală cu Rimona, ajungîndu-se la o existenţă în trei, acceptată, în final, de toţi.

    Răzvrătirea lui Ionatan nu este doar o manifestare a complexului oedipian sau o afirmare răzvrătită a individualităţii, ci este şi expresia conflictului dintre generaţii, dintre aripa veche şi aripa tînără a mişcării socialiste din kibbutz. Se ridică astfel problema continuităţii sau a ruperii tradiţiei. Avem o generaţie de evrei care au ridicat din nimic comunitatea din kibbutzuri, dar idealurile experimentale ale acestora nu se regăsesc şi în structura intimă a tinerilor. Cu atît mai mult cu cît corupţia aruncă o umbră deasă asupra rezultatelor. Ura dezumanizantă a bătrînilor faţă de „arăbuşi“ nu mai este împărtăşită. Neputinţa de a se înţelege reciproc şi de a face eforturi în acest sens este singurul punct pe care îl au în comun. Tinerii îi văd pe bătrîni tiranici, incapabili să măsoare lumea dincolo de propriul calapod, inapţi să se schimbe, să se adapteze evoluţiei societăţii, preferînd să vadă lumea în alb şi negru. Bătrînii îi judecă pe urmaşii lor prin prisma raportării la „duşmani“: „Ciudaţi mai sînt, după părerea mea, tinerii ăştia. Parcă ar fi dintr-un alt trib, dintr-un alt popor. Nici asiatici, nici europeni, nici creştini şi nici evrei, ca şi cum rasa asta ar avea un fel de mască ce le ascunde adevărata faţă, pe care nici duşmanii care o urăsc cel mai mult nu o vor mai recunoaşte“.

    Toate luptele exterioare, dar mai ales interioare ale personajelor – cu o psihologie magistral urmărită de Oz – au drept cauză dorinţa de a căuta noi cîmpuri de luptă, de a se război, de a se simţi învingători, de a-l schimba pe celălalt: „De exemplu, tată şi fiu. Fraţi. Soţ şi soţie. Toţi, ca virusul unei boli misterioase, poartă în ei o înstrăinare reciprocă, singurătate, durere şi dorinţa obscură de a provoca durere. Sau nu durere: dorinţa de a se folosi de celălalt. De a-l schimba. De a-l întrista. De a-l supune şi de a-l stăpîni. De a-l îngrădi pe cel drag în inima lor ca şi cum ar fi o pastă de modelat în mîinile lor“. Odihna fiecăruia vine doar în momentul în care acceptă că viaţa este imperfectă, că fără toleranţă nu există linişte.

Intoleranţa pătimaşă

    Deşi nicăieri în roman nu apare cuvîntul „fanatism“, principala confruntare din romanul Odihnă desăvîrşită este, de fapt, cea dintre fanatism şi toleranţă. „Fanatismul este, din păcate, o componentă omniprezentă a firii omeneşti, o genă malignă“, scrie Oz în eseurile din volumul Cum să lecuieşti un fanatic. Oz îşi surprinde cititorii care, instinctual, asociază cuvîntului fanatism conflicte politice violente (dintre israelieni şi palestinieni, dintre arabi şi americani etc.) sau ciocnirile absurde de pe stadioane. Dincolo de aceste extreme, Oz vede formele mocnite, aproape irecognoscibile ale fanatismului manifestat în viaţa cotidiană a fiecăruia dintre noi. Citindu-l pe Oz, vezi că, de fapt, intoleranţa pătimaşă îşi găseşte adăpost în fiecare gest care nu admite decît varianta „alb sau negru“, „laie sau bălaie“, în orice atitudine lipsită de relativitate, nuanţă ori simţul ambivalenţei.

    După o scrutare nuanţată a mentalului colectiv, dar mai ales individual, Oz ne pune în faţă nişte adevăruri grele. Consideraţiile sale sînt magnetizante. Tandra comprehensiune a autorului le face parcă şi mai apăsătoare. El însuşi fanatic în copilărie (arunca cu pietre în englezi), Amos Oz realizează un portret lucid-mustrător, dar mai ales îngrijorător, al fanaticului, căci prezenţa sa cameleonică ne pîndeşte insinuant de după fiecare colţ. Selectez: „sămînţa fanatismului zace întotdeauna în sentimentul superiorităţii categorice“; „toţi fanaticii sînt foarte atraşi de kitsch, îl gustă din plin. În cele mai multe cazuri, fanaticii nu ştiu să numere decît pînă la unu, doi e o cifră prea mare pentru ei“; „fanaticii sînt cît se poate de sentimentali: preferă să simtă, nu să gîndească, şi sînt neobişnuit de interesaţi de propria moarte“; „conformismul şi uniformitatea, nevoia de a-şi avea locul în societate şi dorinţa de a-i face pe toţi ceilalţi să aibă acelaşi loc s-ar putea să fie cele mai răspîndite – dacă nu chiar cele mai periculoase forme de fanatism“; „esenţa fanatismului este de a-i sili pe ceilalţi să se schimbe. […] Fanaticul este o făptură care debordează de generozitate. Fanaticul este un mare altruist. Adesea, fanaticul este mai interesat de tine decît de el însuşi […] pentru simplul motiv că sinele lui este foarte redus sau chiar inexistent“; „Fanatismul începe acasă. Începe exact cu foarte răspîndita dorinţă fierbinte de a face o rudă iubită să se schimbe, pentru binele ei. […] De foarte multe ori începe cu nevoia de a trăi prin intermediul altcuiva. De a renunţa la tot, ca să te dedici înfloririi depline a altcuiva sau bunăstării generaţiei următoare. Sacrificiul de sine implică de cele mai multe ori culpabilizarea oribilă a beneficiarului şi duce astfel la manipularea sau chiar controlarea lui“.

Imaginaţia, literatura şi umorul

    După diagnosticul crud, Oz propune şi leacuri, imaginaţia şi literatura fiind, surprinzător, două dintre cele mai importante. Parţiale şi limitate, dar posibile. Shakespeare, Gogol, Kafka, Faulkner sînt numele prin care s-ar putea înlocui umorile cu luciditatea. Aceasta pentru că la Shakespeare orice cruciadă orbească sfîrşeşte fie în tragedie, fie în comedie, fanaticul ori moare, ori ajunge de rîsul lumii. Gogol ne învaţă că ştim atît de puţine lucruri, încît ne putem trezi că „hăituim cu fanatism propriul nas“. Kafka ne arată că există întuneric, mister şi batjocură, chiar şi atunci cînd credem că n-am făcut nimic rău.

 

    Pe toate, însă, le întrece – e convins Oz, deşi se autoironizează – simţul umorului, care nu trebuie confundat cu sarcasmul. Lipsa lui e semn clar al maladiei. Dacă îl amestecăm cu capacitatea de a empatiza, de a te pune în locul celuilalt atunci cînd crezi că ai dreptate sau de a te bucura de diversitate, antifanatismul e gata. Sau poate că nu! Căci avertizează Oz: „E uşor să vă infectaţi de fanatism chiar şi cînd încercaţi să-i ţineţi piept. E de-ajuns să citiţi un ziar sau să vă uitaţi la ştirile de la televizor ca să vedeţi cît de uşor devin oamenii fanatici ai antifanatismului, antifundamentalişti habotnici, cruciaţi antijihad“. Antifanatismul pare un mers pe sîrmă, aneantizat de orice aplecare. La stînga sau la dreapta. Ameninţat cu adevărat doar de soluţia compromisului realist, raţional.

 

    Că fanatismul nu poate fi stîrpit e clar. Că poate fi şi trebuie ţinut în frîu e la fel de limpede. De aceea, Oz îşi susţine ideea de toleranţă (nu ca manevră tactică sau ca formă a dezinteresului, ci ca respectare a libertăţii) printr-o genială imagine metaforică a omului ca peninsulă, imagine care, odată interiorizată, se poate transforma într-o cale de acces către mult rîvnita „odihna desăvîrşită“: „nici un bărbat şi nici o femeie nu sînt insule, ci sîntem cu toţii peninsule, pe jumătate legaţi de continent, pe jumătate întorşi spre ocean – o jumătate legată de familie, prieteni, cultură, tradiţie, ţară, popor, sex, limbă şi multe altele, şi cealaltă jumătate dorind să fie lăsată în pace să se uite la ocean. Cred că ar trebui să ni se îngăduie să rămînem peninsule. Orice sistem social şi politic care ne transformă într-o insulă donneană, prefăcînd restul omenirii în duşman sau rival, este monstruos. […] Prin urmare, se poate spune că în fiecare casă, în fiecare familie, în fiecare condiţie umană, există, de fapt, o relaţie între nişte peninsule, şi am face bine să ne amintim aceasta înainte de a încerca să-i schimbăm pe ceilalţi, să-i facem să se răsucească, să-l punem pe cel de alături să se întoarcă spre noi, cînd el are nevoie, în realitate, să privească o vreme oceanul“.

Amos OZ

Odihnă desăvîrşită

Traducere din ebraică şi note de Marlena Braester

Editura Humanitas Fiction, Seria de autor „Amos Oz“, Bucureşti, 2011, 400 p.

 

Amos OZ

Cum să lecuieşti un fanatic

Traducere din engleză de Dana-Ligia Ilin

Editura Humanitas Fiction, Seria de autor „Amos Oz“, Bucureşti, 2011 (Ediția a II-a 2016), 124 p.

 

 Articol publicat inițial în revista Observator cultural