Cea care se întoarce, romanul scriitoarei italience Donatella Di Pietrantonio, tradus de curând la Editura Polirom de către Mihaela Găneț, este o carte vie, pătrunzătoare, în centrul său aflându-se complicatele relații de familie. Publicat în 2017, romanul a fost deja tradus în peste douăzeci de limbi, a primit premii importante, a fost adaptat pentru teatru și se află în curs de ecranizare în Italia.
Scrisă dintr-o perspectivă subiectiv-retrospectivă, cartea are ca personaj central o adolescentă de treisprezece ani, care se trezește întoarsă în casa părinților de a căror existență habar nu avusese, ea fiind crescută de o mătușă pe care o știa drept singura mamă. Începutul romanului este abrupt și printr-o metaforă extrem de sugestivă, cu puternic efect emoțional, îl transportă pe cititor în tenebrele unei existențe frânte: „La vârsta de 13 ani, nu mi-o mai aminteam pe cealaltă mamă. Urcam cu greu scările casei ei, cu o valiză incomodă și o geantă plină de pantofi de toate felurile. Pe scări m-au întâmpinat mirosul de prăjeală proaspătă și așteptarea. Ușa nu se dădea deschisă. Pe dinăuntru, cineva o zgâlțâia în tăcere și se lupta cu broasca. Am privit un păianjen agitându-se în gol, atârnat de capătul propriului fir“.
Și viața fetiței fără nume va fi, pentru ani buni, tot o agitație în gol, împovărată de senzația dublului abandon, neputința înțelegerii brăzdându-i puternic sufletul și mintea. Nu înțelege nici de ce au renunțat părinții naturali la ea, nici de ce le-a fost livrată acestora de mama care îi oferise o viață frumoasă, aruncată fiind acum într-o familie săracă, cu mulți copii, cu un tată ba absent, ba violent și o mamă mânioasă, cu un frate agresiv și un altul care o privește cu ochi de bărbat, nu de frate. Dintr-o viață plină de confort este azvârlită într-o familie disfuncțională, într-o casă în care nu are nici măcar un pat în care să doarmă, unde fete și băieți de diferite vârste dorm și se spală la un loc, igiena și intimitatea lipsind cu desăvârșire.
În coșmarul noii vieți, legătura puternică ce se naște între ea și sora sa, Adriana, îi oferă motive pentru a rezista și pentru a continua. Ca și speranța că se va întoarce la părinții adoptivi, trecutul încălzindu-i nopțile de insomnie: „Ca să pot să dorm măcar puțin, mă gândeam la mare. Marea de la câteva zeci de metri de casa pe care o crezusem a mea și unde locuisem de când eram mică și până acum câteva zile. Doar strada despărțea grădina de plajă. În zilele cu vânt, mama mea închidea ferestrele și trăgea complet obloanele ca să nu intre nisipul în camere. Dar vuietul valurilor se simțea, înăbușit, și noaptea te ajuta să dormi bine. Îmi aminteam asta când eram în pat cu Adriana“.
La treisprezece ani, nu mai știe cărui loc îi aparține și mai ales ce înseamnă „mamă“. Așa cum o poreclesc copiii la școală, e doar cea care se întoarce. Fără să înțeleagă de ce, viața i se schimbă complet, până și limba vorbită în noua familie fiind alta, iar ea va fi privată pe termen lung de senzația de liniște, de siguranță, de normalitate: „De-a lungul timpului, am pierdut și acea idee confuză de normalitate, iar astăzi nu știu cu adevărat ce înseamnă o mamă. Îmi lipsește așa cum pot lipsi sănătatea, un adăpost, o certitudine. E un gol persistent. Sunt conștientă de el, dar nu-l pot depăși. Amețesc dacă mă uit înăuntru. E un peisaj sumbru, care-ți fură somnul noaptea și naște coșmaruri în puținul pe care-l permite. Singura mamă pe care n-am pierdut-o vreodată e mama fricilor mele“.
Scriitura Donatellei Di Pietrantonio este intensă, simplă și în același timp subtilă, așa cum dovedește și în surprinderea reîntâlnirii dintre adolescentă și mama adoptivă: „Privirea ei când m-a văzut rămâne una dintre amintirile cele mai vii pe care le păstrez despre ea, și cea care doare cel mai tare, probabil. Avea ochii celui prins în capcană și nu găsea cale de ieșire, ca și cum ar fi văzut o fantasmă care-o urmărea de mult timp. Eram eu, un pic mai mult decât un copil, iar copiii nu pot stârni teamă“.
În ciuda rănilor emoționale pe care le conturează și a căror evoluție o urmărește, romanul este lipsit de accente melodramatice. În schimb, multe fragmente sunt de o sensibilitate subtilă, emoționantă, așa cum se întâmplă în scena unde adolescenta simte după mult timp parfumul bine-cunoscut al mamei care nu îi era mamă, emoțiile îmblânzindu-i revolta. Misterul trimiterii înapoi a fetei rămâne nedezlegat până spre finalul romanului, intriga privilegiind serpentinele emoționale trăite de tânăra prinsă între cele două mame, dar și legăturile sufletești speciale pe care le are cu sora mai mică și Vincenzo, fratele mai mare, atracția sexuală dintre cei doi fiind conturată de autoare cu multă pricepere.
Romanul Cea care se întoarce impresionează prin consistența psihologică a dramelor de familie și prin puterea personajului central de a-și păstra frumusețea și puterea, dincolo de drame sinuoasele și tulburătoare.
Donatella Di Pietrantonio, Cea care se întoarce, traducere din italiană de Mihaela Găneț, Polirom, 2020
Articol publicat inițial în revista Suplimentul de cultură
No comments:
Post a Comment