De câte ori m-am gândit la Delta Dunării, unde până în această toamnă încă nu ajunsesem, imaginația mi se colora în albastru. Acel albastru al apelor și al cerului care însemna pentru mine frumusețe, vitalitate și liniște în același timp. O simplitate rafinată, amintind de peisajele grecești sau de Maroc, rămânând totuși unică, a noastră, a românilor.
Tărâm aspru, prins între ape, Delta Dunării e locul în care se lăfăie liber ceea ce specialiștii au numit arhitectura fără arhitecți sau arhitectura fără pedigree. Stuful, pământul, lemnul și albastrul oferă ochiului plăceri intense, oglindind spiritualitatea unei comunități speciale.
Albastrul lipovenesc al Deltei e ușor, luminos, are miros de vacanță, de soare, de apă și de tihnă. Ca în picturile lui Marc Chagall, unde albastrul era o lume a calmului și a iubirii, a plutirii și a bucuriei de a trăi.
Până și Pasărea albastră a lui Chagall zboară prin Deltă întrupată în pescărușul albastru ce scânteiază dintre stufărișuri, când te aștepți mai puțin. Prea sprinten ca să-l fi prins eu într-o fotografie. Prins însă de Nichita Stănescu:
Când obosit m-aplec peste ruine,
Acelaşi început îmi pare greu,
Tu pescăruş al zilelor senine
De ce nu-mi poţi zbura mereu ?
L-am întrebat, şi nu vrea să-mi răspundă,
Din nou am să aştept să plece norii,
Şi-l voi urma sau poate-l voi visa din umbră,
Pe-albastrul pescăruş ce va aduce zorii.
No comments:
Post a Comment