Frumusețea privirii e frumusețea lumii

http://suplimentuldecultura.ro/33802/frumusetea-privirii-e-frumusetea-lumii

 Mustața lui Dalí și alte culori este una dintre cele mai bizare și mai frumoase cărți apă­rute anul acesta. Sub­intitulat „picto­roman“, volumul are pe co­per­tă numele pictorului Felix Aftene și al prozatorului Lucian Dan Teodorovici.

Ceea ce surprinde inițial este relația inedită dintre cele două arte, de data aceasta tablourile neavând rolul de a ilustra textele, ci de a le inspira. Așadar, la începutul acestei cărți nu a fost cuvântul, ci imaginea, culoarea, iar Lucian Dan Teodorovici a narativizat splendid cele șaisprezece tablouri create de Felix Aftene, pictoromanul dovedindu-se un fermecător duet rafinat, ludic, fantastic.

Pentru cei care nu sunt fa­miliarizați cu arta artistului ie­șean, ar prinde bine de știut că Felix Aftene este unul dintre cei mai valoroși artiști vizuali din România, aprecierea valorii sale depășind granițele României.

De-a lungul timpului a ilustrat mai multe cărți de proză și poezie, iar lucrările sale figurează pe mai multe coperți ale unor volume apărute la Editura Polirom. Așadar nu este pentru prima data când artistul plastic face ca operele sale să intre în dialog cu literatura, nu cu mult timp în urmă Felix Aftene realizând și ilustra­țiile pentru volumul Infernala comedie al lui Emil Brumaru. Au­to­portretul, colivia ca spațiu privilegiat al in­teriorității, al incursiunii în sine, albastrul cobalt cu frumusețea sa ireală, animalele fantastice care amintesc de fiin­țele imaginare a lui Borges, îmblânzitorii, măști­le – sunt doar o parte dintre elementele care îi individualizează arta despre care mărturisea: „Lucrările mele sunt ca o carte în care descriu o lume, o lume imaginară, iar despre imaginar se poate vorbi foarte mult. Din punctul meu de vedere, imaginarul este foarte important, e chiar mai important decât realitatea. Și nu numai pentru mine, ci pentru orice artist. Vin aici în atelier, tocmai pentru a decola în această lume imaginară a mea“.

Artistul și adevărul imagi­na­ției sale, frumusețea unei priviri ce scoate lumea din cenușiul văzutului și al înțelesului la îndemână fac din cele șaisprezece ca­pitole ale romanului o lectură savuroasă. Expresivitatea, culorile și simbolistica picturilor lui Felix Aftene sunt potențate prin literatura lui Lucian Dan Teodorovici, o scriitură care mustește de fantezie debordantă, de aso­ciații surprinzătoare, de umor subtil și ironie fină, de jocuri multietajate, de metafore și parabole. Și asta face ca duetul celor doi să se transforme într-o „feerie“ după cum o numea în Prefață Bogdan Crețu, pentru care pariul acestei cărți este „ca tabloul și narațiunea să alcătuiască o unică realitate, un discurs coerent, același, în care nu se mai pot distinge coduri diferite, care se pun în valoare prin puterea propriei lumini“.

 

Autoironie calină

 

Un pariu câștigat, spre satisfacția celor care îl vor însoți pe artist în aventura năstrușnicelor sale întâlniri magice pictate și povestite. Fiecare povestire începe cu câte un tablou semnat de Felix Aftene a cărui transpunere în poveste e greu de intuit, tocmai de aceea sunt surprinzătoare și fascinante textele pe care le ivește din aceste imagini Lucian Dan Teodorovici. Albastrul, una dintre culorile preferate ale pictorului (pe balconul său din Iași tronează o înaripată pisică albastră, o himeră) se re­găsește în mai toate tablourile, cel mai adesea în coroana de lauri ce înnobilează capul artistului. Mus­tața lui Dalí și laitmotivul privirii lipsite de conveniențe sunt alte elemente de recurență: „Totuși, pentru că în mod cert v-ați întrebat de ce artistul se bărbierea într-un ciob de oglindă, în loc s-o facă într-o oglindă întreagă, trebuie să mărturisesc un lucru pe care-l știe toată lumea: artiștii nu se privesc nicicând în oglinzi întregi, căci pentru ei lumea nu poate fi vreodată întreagă, altfel cu siguranță n-ar fi artiști. Lumea e făcută din cioburi, pe care ei le adună și le transformă. C-așa sunt artiștii, nimeni nu-i poate înțe­lege vreodată, însă asta e deja o a doua altă poveste, după cea despre Munch“. Autoironia calină îl ajută pe cititor să se simtă confortabil în noua lume: „Dar vă arătam mai sus cum stă treaba cu artiștii: nimeni nu-i înțelege, iar ei înșiși se înțeleg mai mult decât toți, dar mai puțin decât nimeni“.

O privire suprarealistă ce se întoarce mereu către sine, un spațiu invizibil, un cap care se deșurubează, un timp fluid, o memorie lichidă, care se scurge după bunul plac, o jumătate de infinit colorat – iată doar câteva dintre instrumentele inefabile cu care artistului călător colindă lumea sau se lasă colindat de ea, în căutarea înțelesurilor smulse din neînțelesuri.

O primă întâlnire în propriul atelier este cu un canar, mai precis cu o cănăriță, pe care în virtutea obișnuințelor o crede canar, atrăgându-și eticheta de misogin. Odată depășit impasul confuziei, neobișnuita vizită îi oferă prilej cititorului să se întâlnească ba cu o melodie spaniolă, ba cu galbenul lui Goya și cu pictura lui Greuze, dar mai ales să ia parte la dis­cuțiile despre anormalitatea normală a artiștilor. Apoi o întâlnire cu un corb ateu e prilej de întâlnire cu van Gogh, cu Picasso, cu Edgar Allen Poe, cu Gioconda, cu Pollock și ocazia de a discuta despre credința în Dumnezeu, înțele­sul neînțelesurilor putând fi acesta: „Mă gândesc că, uneori, e mai important să crezi în cre­dința în Dumnezeu decât în Dumnezeu însuși“. După care, în chip firesc, gândurile omenești alunecă spre o ciorbă de burtă cu ardei iute.

 

Prilej de a savura o copleșitoare frumusețe

 

Un fluture plânge pentru că nu-și mai suportă ochii mici prin care privește lumea. Iar artistul care își poate deșuruba capul, se poate lipsi și de un ochi preț de o oră. Prin ochiul artistului, chiar și pentru un fluture, viața e vis, dar unul adevărat. Aflat pe o plajă din Insulele Solomon, artistul meditează la necesitățile naturii uma­ne, bineînțeles cu laurii albaștri la locul lor: „Când nu atingi sau nu ești atins, când pielea îți este suspendată în nimic, nimic nu-i mai întristător decât acest nimic înconjurător“. Și va fi salvat de pașii micuți, tropăinzi ale unei colonii de furnici care împânzesc pielea primitoare a artistului. Va primi de la ele, în semn de recunoștință pentru lumea din piele de artist ce le fusese returnată, umbra lăsată de poveștile unei vieți de furnică, iar „umbrele, atunci când sunt oferite în semn de recu­noș­tință, reușesc destul de ușor să treacă dincolo de piele, să treacă dincolo de carne, să treacă dincolo de oase, să ajungă până la gânduri. Și să le pirograveze pe acestea în toate nuanțele de culori inventate vreodată de oameni, de furnici sau de un întreg univers“.

Toate întâlnirile de poveste ale artistului îi oferă cititorului prilej de a savura o copleșitoare frumusețe, din jobenul artistului care știe să se privească pe sine, dar și lumea (în cioburi de oglindă, fără a o acoperi cu propriul chip), ivindu-se mereu făpturi de minune și povești cu tâlc, jucăușe. Privirea în oglindă, prin ochii unui artist, oferă nebănuite reflexii ale lumii, asocierea culorilor și a cuvintelor născând în­țelesuri infidele lumii opac-cenușii în care cu greu mai vedem minunile.

Mustața lui Dalí și alte culori ne propune o lectură înnoitoare, „lunatică“ a lumii. O lume care ni se dezvăluie infinit de frumoasă, dacă o privim deschis, inocent, lu­dic, ironic și în același timp adânc, prin ochii unui pictor și ai unui prozator, ambii niște dirijori de­săvârșiți ai privirii lor și ai privirii noastre.

 

Felix Aftene, Lucian Dan Teodo­rovici, Mustața lui Dalí și alte culori. Pictoroman, prefață de Bogdan Crețu, Polirom, 2020