Născut în 1969 în Elveţia, dar stabilit la Londra, Alain de
Botton este unul dintre cei mai populari scriitori. Operele absolventului de
istorie şi filozofie de la Cambridge sunt traduse în peste douăzeci de limbi,
bucurându-se de o faimă internaţională, deşi nu unanimă, în America fiindu-i
contestată maniera de a „coborî în stradă”, de a populariza filozofia. După
romanele eseistice de la începutul carierei sale de scriitor (Essays in Love –
1993, The Romantic Movement – 1994, Kiss & Tell -1995), A. de Botton şi-a
găsit vocaţia în genul eseistic, impunându-se atenţiei internaţionale cu
lucrarea How Proust can Change your Life – 1997, urmată de The consolation of
Philosophy– 2000, The Art of Travel – 2002, Status Anxiety – 2004 şi The
Arhitecture of Happiness – 2006, The Pleasure and Sorrows of Work – 2009,
Religion for Atheist – 2011, How to Think More About Sex – 2012, Art as Therapy
– 2013, The News: A user’s Manual – 2014.
Romane eseistice sau eseuri propriu-zise, cărţile lui Alain
de Botton se individualizează prin maniera în care filozofia devine o cheie de
lectură a vieţii cotidiene, de unde şi eticheta stilului său – „philosophy of
everyday life”. Autorul contestă orice conexiune între inteligenţă şi
obscuritate şi de aici convingerea sa că filozofia îşi găseşte menirea în
căutarea unor răspunsuri practice la problemele vieţii de zi cu zi. Filozofia,
cu toate doctrinele şi teoriile ei, este coborâtă de pe piedestal, în sensul că
proba acesteia nu este una de ordin logic, ci omenesc, cărţile sale reprezentând
un melanj de experienţă şi de cercetare, soluţia fiind una personală, motivată
de sentimente, şi nu abstract-filozofică.
După douăzeci de ani de la cartea care l-a făcut celebru –
Eseuri de îndrăgostit –, Alain de Botton se întoarce la ficțiune și la tema sa
favorită, publicând în 2016 romanul Ce se întâmplă în iubire (The Course of
Love), roman tradus de Radu Paraschivescu în 2017 la Humanitas Fiction. Ca și
cartea de debut, și aceasta poate fi privită ca roman neconvenţional (departe
de a fi un simplu self-healing), o carte hibrid, amestec de ficțiune și eseu
psiho-filosofic. Inserturile eseistice sunt marcate grafic cu italice și sunt
menite să explice atitudini și comportamente mai mult sau mai puțin particulare
din iubire, autorul oferind chiar și sfaturi subtile, care ar putea înlesni
circuitul iubirii.
În centrul cărții stă cuplul format din Rabih și Kirsten.
Intelectuali, cu personalități puternice, bine conturate, trecuți de treizeci
de ani, se îndrăgostesc, se căsătoresc și fac copii. Până aici, povestea e
comună. Dar iubirea lor rezistă zeci de ani. Iar întrebarea care li se
adresează cel mai des este „Cum s-au cunoscut”. Întrebare care îi nemulțumește
prin importanța exagerată acordată începutului. Esențial li se pare cum au
rezistat alături, ce li s-a întâmplat și cum au înfruntat situațiile dificile.
Cartea devine astfel un soi de carte de învățătură a
iubirii, de înțelegerere a situațiilor delicate, o demonstrație a ideii apărute
în primele pagini: „iubirea e mai degrabă deprindere decât entuziasm”. Urmărind
povestea celor doi, cititorul primește, dincolo de plăcerea poveștii,
explicații ale cauzelor care determină anumite comportamente și posibile
soluții de supraviețuire a iubirii, analiza situațiilor particulare
transformându-se discret, adesea cu ironie și umor, în generalizări privind
provocările, dezamăgirile și satisfacțiile iubirii de lungă durată.
Fiecare intră în relație crezând „în posibilitatea
înțelegerii și a empatiei rapide și totale între două ființe omenești și în
șansa de-a pune definitiv capăt singurătății”, cu sentimentul de-a fi nimerit
peste o parte a propriului eu. Dar, deși fac față provocărilor iubirii
romantice (găsesc persoana potrivită, își deschid inima în fața ei și sunt
acceptați), încă nu au ajuns nicăieri: „El și Kirsten se vor căsători, vor
suferi, își vor face adeseori griji în privința banilor, li se va naște mai
întâi o fată, iar apoi un băiat, unul dintre ei va avea o aventură, vor exista
perioade de plictiseală, uneori le va veni să se omoare unul pe celălalt și, în
câteva rânduri, să se sinucidă. Abia asta va fi adevărata poveste de iubire”.
Alain de Botton privilegiază nu intriga în sine, ci emoțiile
și comportamentele personajelor iscate de circumstanțe ordinare. Se ceartă din
cauza tipului de pahare pe care vor să le cumpere de la Ikea, din cauza
temperaturii din cameră, se învinovățesc reciproc, în mod ridicol, se încarcă
unul pe celălalt cu așteptări fantastice și ajung la frustrări, se judecă prin
prisma unor experiențe trecute, punând astfel între paranteze prezentul, sunt
convinși că e musai ca celălalt să îi înțeleagă oricând, oricum. Fleacuri,
gâlceve sau probleme majore (cum ar fi infidelitatea) care îi duc la terapie de
cuplu – de toate se întâmplă în iubire. Însă toate sunt depășite învățând să
iubim, cu atât mai mult cu cât, constată autorul la un moment dat, în dragoste
căutăm mai degrabă familiaritatea decât fericirea.
Ce se întâmplă în iubire e o carte stenică, ce propune o
contemplare detașată și deloc convențională a iubirii, interpretările
inteligente ale autorului oferindu-i cititorului plăcerea unei înțelegeri
profunde, cu mult dincolo de clișee, asupra dinamicii relațiilor de iubire.
„Iubirea atinge apogeul în clipele când se dovedește că
persoana iubită înțelege, mai limpede decât au fost vreodată capabili ceilalți,
ba poate chiar și noi înșine, acele părți din noi care sunt haotice,
stânjenitoare și rușinoase.”
„Îmbufnatul simte nevoia disperată de a-l face pe celălalt
să înțeleagă și, cu toate astea, rămâne ferm pe poziții și nu-l ajută absolut
deloc. Însăși dorința de-a explica formează nucleul jignirii: dacă partenerul
are nevoie de o explicație, este limpede că nu e vrednic(ă) de mine. Ar trebui
să adăugăm că este un privilegiu să fii destinatarul unei îmbufnări: asta
înseamnă că persoana cealaltă ne respectă și se încrede suficient în noi ca să
presupună că-i înțelegem durerea nerostită. Este unul dintre cele mai stranii
daruri ale iubirii.”
„Ascultătorii buni sunt la fel de rari și de importanți cum
sunt comunicatorii buni. […] Ascultătorii buni nu se agită din cauza haosului
pe care ar putea să-l creeze ceilalți în mințile lor pentru o vreme; au mai
fost în asemenea situații și știu că, în cele din urmă, toate pot fi puse la
locul cuvenit.”
„Nu e nevoie să fim constant rezonabili ca să avem relații
bune; lucrul pe care trebuie să-l stăpânim este capacitatea de-a recunoaște
uneori cu detașare că se poate ca, din anumite puncte de vedere, să fim întru
câtva nebuni.”
Autor: Dana Pîrvan
Alain de Botton, Ce se întâmplă în iubire, traducere de Radu
Paraschivescu, Humanitas Fiction, 2017
(articol apărut inițial pe Bookaholic.ro)
No comments:
Post a Comment