Sunday, February 10, 2019

Frumusețe și durere - Veronica D. Niculescu, „Spre văi de jad și sălbăție”


Spre văi de jad și sălbăție este cea mai complexă carte publicată până acum de Veronica D. Niculescu, romanul în care cioburi sau fire mai mult sau mai puțin vizibile din celelalte cărți (scrise sau traduse, Beckett, Nabokov sau Don DeLillo lăsându-se și ei simțiți în plan secund) conferă desenului din covor adâncimi și culori mai intense. Este romanul unui om care încearcă mereu să se desprindă din învălmășeala zgomotoasă a vieții, căutând toată viața tot soiul de cotloane, de ascunzișuri, de fugi (de la sălbăticia coridoarelor de jad și sălbăție din copilărie la sala bibliotecii ori în dimineața scaunelor albe ale unei terase) în care să-și ocrotească singurătatea cu liniștea și apăsarea ei.
Mai mult decât în celelalte volume, Veronica D. Niculescu se remarcă aici prin metaforizarea și alegoria existențială, prin forța de sugestie a imaginilor decupate fotografic din jur, din trecut sau de nicăieri, prin sugestia neînsemnatului cules aparent la întâmplare de pe drum, prin importanța acordată lentorii privirii care pătrunde în lucruri și în oameni, în timp, în miezul văzutului și nevăzutului, știutului și neștiutului, dar mai ales prin plăcerea de a scrie, o plăcere ce se resimte în fiecare rând.  Ca și neliniștile pe care scriul și trăitul le amestecă: „Dacă aș vrea să scriu povestea noastră, aș inventa, aș minți, aș scotoci și-aș distruge, prinzând în minciuni șchiopătate reconstituirea unui adevăr imposibil, și mai ales aș nimici împărțind de neîmpărțitul”.
Spre văi de jad și sălbăție este o poveste despre copilărie, despre iubire, despre literatură, despre singurătatea purtată printre oameni și transformată în viață scrisă. Este povestea poveștilor care se ghemuiesc într-un om: povestea fetiței, povestea adolescentei, a surorii, a jurnalistei, a scriitoarei, a femeii care iubește, a părinților, a bunicilor, a domnului Teodorescu, a pisicii Molly, a lui Ivan... Poveștile se scriu în alte povești, sunt multistratificate (în roman sunt scrise chiar în registre diferite, o relativă punere în abis realizând Miranda transpunându-se în basmul prințesei Mereu da Flor) și strâng subtil și intens gândurile și trăirile ce se nasc din amestecurile și transformările ce locuiesc necontenit omul.
Nu știi unde începe și unde se termină o poveste, așa cum nu știi unde începe cu adevărat viața dintr-un om, punctul în care copilul se transformă în om mare, prezentul în trecut, fericirea strălucitoare în durere de moarte, bucuria în spaimă, începutul în final, nimicul în tot, capătul în mijloc, basmul în coșmar, o culoare în alta, mișcarea în oprire, prezența în gol, realitatea bătătorită în poveste scrisă, povestea scrisă în singura viață posibilă.
În lumea care leagă cele două văi de jad și sălbăție din roman și din viață, este multă frumusețe și durere deopotrivă. Insperabile.


(Text apărut inițial în revista Timpul)


No comments:

Post a Comment