Spre
văi de jad și sălbăție
este cea mai complexă carte publicată până acum de Veronica D. Niculescu,
romanul în care cioburi sau fire mai mult sau mai puțin vizibile din celelalte
cărți (scrise sau traduse, Beckett, Nabokov sau Don DeLillo lăsându-se și ei
simțiți în plan secund) conferă desenului din covor adâncimi și culori mai
intense. Este romanul unui om care încearcă mereu să se desprindă din
învălmășeala zgomotoasă a vieții, căutând toată viața tot soiul de cotloane, de
ascunzișuri, de fugi (de la sălbăticia coridoarelor de jad și sălbăție din
copilărie la sala bibliotecii ori în dimineața scaunelor albe ale unei terase)
în care să-și ocrotească singurătatea cu liniștea și apăsarea ei.
Mai mult decât în celelalte volume, Veronica D.
Niculescu se remarcă aici prin metaforizarea și alegoria existențială, prin
forța de sugestie a imaginilor decupate fotografic din jur, din trecut sau de
nicăieri, prin sugestia neînsemnatului cules aparent la întâmplare de pe drum,
prin importanța acordată lentorii privirii care pătrunde în lucruri și în
oameni, în timp, în miezul văzutului și nevăzutului, știutului și neștiutului,
dar mai ales prin plăcerea de a scrie, o plăcere ce se resimte în fiecare rând.
Ca și neliniștile pe care scriul și trăitul
le amestecă: „Dacă aș vrea să scriu povestea noastră, aș inventa, aș minți, aș
scotoci și-aș distruge, prinzând în minciuni șchiopătate reconstituirea unui
adevăr imposibil, și mai ales aș nimici împărțind de neîmpărțitul”.
Spre
văi de jad și sălbăție
este o poveste despre copilărie, despre iubire, despre literatură, despre
singurătatea purtată printre oameni și transformată în viață scrisă. Este
povestea poveștilor care se ghemuiesc într-un om: povestea fetiței, povestea
adolescentei, a surorii, a jurnalistei, a scriitoarei, a femeii care iubește, a
părinților, a bunicilor, a domnului Teodorescu, a pisicii Molly, a lui Ivan...
Poveștile se scriu în alte povești, sunt multistratificate (în roman sunt
scrise chiar în registre diferite, o relativă punere în abis realizând Miranda
transpunându-se în basmul prințesei Mereu da Flor) și strâng subtil și intens
gândurile și trăirile ce se nasc din amestecurile și transformările ce locuiesc
necontenit omul.
Nu știi unde începe și unde se termină o poveste,
așa cum nu știi unde începe cu adevărat viața dintr-un om, punctul în care copilul
se transformă în om mare, prezentul în trecut, fericirea strălucitoare în
durere de moarte, bucuria în spaimă, începutul în final, nimicul în tot, capătul
în mijloc, basmul în coșmar, o culoare în alta, mișcarea în oprire, prezența în
gol, realitatea bătătorită în poveste scrisă, povestea scrisă în singura viață
posibilă.
În lumea care leagă cele două văi de jad și
sălbăție din roman și din viață, este multă frumusețe și durere deopotrivă.
Insperabile.
(Text apărut inițial în revista Timpul)
Mulțumesc, Dana.
ReplyDelete