În antologia Visele insomniacului (2017), Gennady Barabtarlo, profesor la Universitatea
Missouri, a urmărit experimentul pe care l-a făcut Nabokov cu propriile vise și
noua viziune asupra timpului pe care i-a prilejuit-o acest experiment. În
centrul volumului se află transcrierea adnotată a viselor lui Nabokov (și
câteva ale Verei, soția sa), dar și descrieri de vise din jurnalele și
scrisorile sale din perioada americană și din cea elvețiană. Pe lîngă acestea, Gennady
Barabtarlo oferă cititorilor comentarii legate de contextul experimentului încercat
de scriitorul rus, dar și felul în care s-a reflectat acesta în opera sa
literară. Ediția în limba română a apărut la Editura Polirom, în traducerea
Veronicăi D. Niculescu, care semnează astfel a noua traducere din Vladimir
Nabokov.
Întreaga sa viață, Nabokov a fost interesat
de timp și de rolul acestuia în viața subconștientă (chiar credea că timpul
este principala dimensiune pe care se bazează existența umană), ficțiunile sale
încercând să surprindă acest mister. De aceea, romanele sale au fost considerate
cronopoetice, timpul în viața reală și timpul artistic fiind strâns legate în
cazul lui Nabokov de substanța semnificativă a viselor pe care a tot încercat
să și-o lămurească.
Deloc fan al lui Freud, în 1964 (din
octombrie pînă al începtul lui ianuarie 1965), Nabokov se supune unui
experiment, bazat pe instrucțiunile lui John W. Dunne (un inginer aeronautic britanic care a făcut pionierat la începutul
secolului XX), din cartea publicată în 1927 – Un experiment cu timpul (puternic
influențat de această teorie a fost și Aldous Huxley): „Ipoteza de lucru
a lui Dunne este aceea că Timpul trebuie înţeles ca o serie de noi dimensiuni
sau straturi care se desfac la nesfârşit în faţa minţii observatorului, ca o
privelişte mentală ce se îndepărtează: timp care măsoară trecerea Timpului, la
infinit. Sistemul se aseamănă cu principiul cutiilor chinezeşti: fiecare «timp»
e conţinut într‑un timp mai mare, care îi măsoară înaintarea”.
În
fiecare dimineață, Nabokov și-a notat amănunțit ce și-a amintit din cele 64 de vise din timpul nopților sale de insomniac, corelându-le apoi
cu evenimente ale vieții diurne, menite să susțină idea că timpul este
reversibil, că își poate schimba cursul, că un eveniment ulterior poate genera
un vis din trecut. Remarcă Gennady Barabtarlo:
„Visele pot fi, totodată, o spirală bizară, alcătuită atât din evenimente
trecute, cât şi viitoare. Acest lucru este posibil fiindcă, potrivit ipotezei
menţionate mai sus, timpul nu merge într‑o singură direcţie, înainte, ci şi
înapoi: noi nu îi observăm curgerea înapoi fiindcă nu suntem atenţi la ea.
Tărâmul viselor este locul unde acest lucru poate fi demonstrat cel mai bine”.
Așadar, principiul memoriei inverse și al timpului care se
pliază asupra sa, făcând din trecut prezent, este miza esențială a
experimentului care a influențat major proza scrisă ulterior – Ada sau ardoarea, Lucruri transparente, Foc
palid sau Privește-i pe arlechini!. În această ultimă parte a volumului,
comentariile lui Gennady Barabtarlo evidențiază ideea
că „Nabokov considera timpul ca fiind proprietatea de bază a organizării
existenţei şi mai ales a colaborării complexe dintre memorie şi imaginaţie, în
viaţă şi în scrierea de ficţiune, adesea cu un rezultat imprevizibil:
precogniţia învecinându‑se cu profeţia”. Deci nu trecerea ireparabilă a
timpului, ci timpul care se îndreaptă dinspre viitor înspre trecut, dinspre
efecte înspre cauze.
Departe de a avea
competențe care să-mi permită vreo judecată asupra acestei teorii, remarc în
schimb că transcrierea viselor și cometariile lui Nabokov îi oferă cititorului
posibilitatea de a pătrunde în cotloane mai ascunse ale vieții și ale gîndirii sale.
Fragmente din copilărie, imaginea părinților (în special a tatălui), relația cu
soția și cu fiul său, anxietățile, problemele de sănătate sunt doar câteva frânturi
din viața privată care se lasă cunoscută și descifrată dintr-un alt unghi.
Iubitorii literaturii sale au cred cel mai mult de câștigat, căci mai toate
romanele lui Nabokov, nu doar cele care au urmat experimentului, sunt deschise
cu o cheie nouă: aceea a timpului reversibil și a viselor provocate de
evenimente ulterioare: „Nabokov a perfecţionat arta gestionării timpului într‑un
roman răsucind clepsidra astfel încât evenimentele care încă nu se petrecuseră
să poată fi văzute în paralel cu cele petrecute deja, inversând lanţul
cauzalităţii”.
„E înspăimântător când viaţa adevărată se dovedeşte dintr‑odată
a fi doar un vis, dar cu mult mai înspăimântător e când ceea ce ai considerat
că e vis – fluid şi iresponsabil – începe deodată să se închege ca realitate!”
(Ochiul)
Vladimir Nabokov, Visele
insomniacului. Experimente cu timpul,
Antologate, editate şi comentate de Ghennadi Barabtarlo, traducere din limba engleză
de Veronica D. Niculescu, Polirom, 2019
(Articol apărut inițial pe Bookaholic)
No comments:
Post a Comment