Tuesday, February 12, 2019

Uitarea e viață sau moarte?

            
             Rabih Alameddine le este cunoscut cititorilor români mai ales datorită romanului Femeia de hîrtie, care a avut un mare succes de public și de critică literară. La Gaudeamus, una dintre noutățile lansate de Editura Polirom a fost un alt roman al acestuia, Îngerul istoriei (traducere din engleză și note de Irina Bojin). Densa experiență de viață a scriitorului se resimte aici din plin. Născut într-o familie de atei în Iordania, Alameddine a crescut în Kuweit şi în Liban, de la 17 ani s-a mutat în Anglia, apoi în Statele Unite, iar în prezent își împarte viața între Beirut și San Francisco.
          Odată cu apariția romanului Îngerul istoriei, Alameddine a fost etichetat drept un scriitor inovator și îndrăzneț, chiar incendiar. Nu gratuit, căci experiența vieții, talentul, inteligența și curajul au făcut posibile 300 de pagini de poveste (alegorie și meditație deopotrivă) despre moarte, sex, homosexuali, SIDA, religie, război, scopul literaturii, al iubirii și al pierderii, lupta dintre amintire și uitare, terorism, emigrație, pisici, conflictele dintre America și arabi. Ghem de teme grele, amestec de realism brut și supranatural, de umor negru și macabru comic, de intertextualitate și poezie, Îngerul istoriei e o carte care te acaparează și te solicită.
         Erou este Iacob, un poet homosexual, depresiv. Născut în Egipt, nerecunoscut de tatăl bogat, își va trăi copilăria într-un bordel, unde mama sa ajunge prostituată. Trimis  în lumea tatălui, își va petrece adolescența într‑un internat catolic, abuzurile și umilințele continuînd să adîncească traumele. Va pleca în America, unde, în anii ’80, își va trăi chinuit homosexualitatea. Partenerul și alți prieteni vor muri de SIDA, el îngrijindu-i pe toți pînă la ultima suflare. Rămîne singurul supraviețuitor.
            După 20 de ani, liniștea aparentă se destramă și mintea sa reînvie suferința, romanul avînd mai multe planuri temporale. Pe parcursul unei nopți în care așteaptă la clinica de psihiatrie, desenul existenței sale se țese, retrospectiv, din firele narative ce-i (dez)leagă suferințele trecutului. Și nu doar cele știute de el, căci în aceeași noapte, în apartamentul său, alături de motanul Behemoth, Satana și Moartea își dispută, cu umor și ironie, trecutul și viitorul lui Iacob. Satana îndeamnă la amintire, Moartea la uitare. Actul în sine de a fi poet e disputat de către cei doi. Acest plan al romanului, constituit de dialogurile Satanei cu Moartea sau cu cei 14 Sfinți ajutători ai lui Iacob, mustește de umor și ironie, umanizarea comportamentului acestora și subtilitatea replicilor fiind una dintre reușitele cărții.
         Relațiile familiale, tabloul istoric și mentalitar al Egiptului sau contrastele și conflictele militare dintre Orient și America sînt reconstituite prin decupaje surprinzătoare sau prin conceperea unor scene suprarealiste, cum ar fi cea a unui arab ținut în cușcă la o petrecere din San Francisco. Scene din războaie și din copilăria lui Iacob se amestecă cu scene din viața sa de homosexual hărțuit și adesea umilit de societate, coardele minții sale fiind întinse la maximum.
         Dar cea mai importantă miză a propriului război este și miza confruntării dintre Satana și Moarte: lupta între aducere-aminte și uitare, cele două motto-uri ale romanului plasînd cititorul în sfera întrebărilor legate de rolul uitării: „Trebuie să uităm ca să rămînem prezenți, să uităm ca să nu murim, să uităm ca să ne păstrăm credința“ (Marc Augé – Uitare); „Lupta omului cu puterea este lupta memoriei cu uitarea“ (Milan Kundera, Cartea rîsului și a uitării). În romanul lui Alameddine, Moartea e întruchiparea uitării: „Uitarea e bună pentru suflet, zise Moartea. Nu doar bună, ci necesară. Cum să-­și vadă mai departe de viață dacă nu-­și dezamintesc?“. Amintirile care se zvîrcolesc în sufletul omului vin însă de la Satana: „Vorbește­-mi de Iacob, spuse Satana. Ce aud eu își aduce aminte, ce îmi amintesc eu aude el. Amintește-­i de el însuși“.
          Polemica dintre puterile întunecate are iz de ciondăneală copilărească, e jovială. Iată portretul Morții: „Cînd ridică brațul ca să-­i fluture un deget dojenitor prin fața ochilor, mîneca se strînse și dezveli un desen complicat tatuat pe antebraț: răpirea sabinelor combinată cu multe alte omoruri, rățușca Daisy atîrnînd în ștreang, Nietzsche părpălit la foc pe o frigare, Peter Pan sfîșiat în patru“. Fumează, are vocea hîrîită de la atîtea țigări.
         Dilema uitare/amintire cuprinde în cercul ei strîmt și scrisul, Satana este cel care îl îndeamnă pe Iacob să scrie, în timp ce Moartea și-ar dori ca el să uite, să stea departe de scris, căci poezia lui înseamnă amintire. Doar că umorul negru relativizează, disputa degenerînd pe tărîmul literaturii, în confruntarea dintre poezie și proză, proza devenind pentru moarte cu atît mai puțin acceptabilă decît poezia.
       Lupta dintre uitare și amintire se dă pînă la ultima pagină a romanului, de alegerea pe care o va face Iacob depinzînd viața sau moartea sa.

(Articol apărut inițial în Observator cultural, nr.954, 18.01.2019)


No comments:

Post a Comment