Rabih Alameddine le este cunoscut
cititorilor români mai ales datorită romanului Femeia de hîrtie, care a
avut un mare succes de public și de critică literară. La Gaudeamus, una dintre
noutățile lansate de Editura Polirom a fost un alt roman al acestuia, Îngerul
istoriei (traducere din engleză și note de Irina Bojin). Densa
experiență de viață a scriitorului se resimte aici din plin. Născut într-o
familie de atei în Iordania, Alameddine a crescut în Kuweit şi în Liban, de la
17 ani s-a mutat în Anglia, apoi în Statele Unite, iar în prezent își împarte
viața între Beirut și San Francisco.
Odată cu apariția romanului Îngerul
istoriei, Alameddine a fost etichetat drept un scriitor inovator și
îndrăzneț, chiar incendiar. Nu gratuit, căci experiența vieții, talentul,
inteligența și curajul au făcut posibile 300 de pagini de poveste (alegorie și
meditație deopotrivă) despre moarte, sex, homosexuali, SIDA,
religie, război, scopul literaturii, al iubirii și al pierderii, lupta
dintre amintire și uitare, terorism, emigrație, pisici, conflictele dintre
America și arabi. Ghem de teme grele, amestec de realism brut și supranatural,
de umor negru și macabru comic, de intertextualitate și poezie, Îngerul
istoriei e o carte care te acaparează și te solicită.
Erou este Iacob, un poet homosexual, depresiv.
Născut în Egipt, nerecunoscut de tatăl bogat, își va trăi copilăria într-un
bordel, unde mama sa ajunge prostituată. Trimis în lumea tatălui, își va
petrece adolescența într‑un internat catolic, abuzurile și umilințele
continuînd să adîncească traumele. Va pleca în America, unde, în anii ’80, își
va trăi chinuit homosexualitatea. Partenerul și alți prieteni vor muri de SIDA,
el îngrijindu-i pe toți pînă la ultima suflare. Rămîne singurul supraviețuitor.
După 20 de ani, liniștea aparentă se
destramă și mintea sa reînvie suferința, romanul avînd mai multe planuri temporale.
Pe parcursul unei nopți în care așteaptă la clinica de psihiatrie, desenul
existenței sale se țese, retrospectiv, din firele narative ce-i (dez)leagă
suferințele trecutului. Și nu doar cele știute de el, căci în aceeași noapte,
în apartamentul său, alături de motanul Behemoth, Satana și Moartea își
dispută, cu umor și ironie, trecutul și viitorul lui Iacob. Satana îndeamnă la
amintire, Moartea la uitare. Actul în sine de a fi poet e disputat de către cei
doi. Acest plan al romanului, constituit de dialogurile Satanei cu Moartea sau
cu cei 14 Sfinți ajutători ai lui Iacob, mustește de umor și ironie, umanizarea
comportamentului acestora și subtilitatea replicilor fiind una dintre reușitele
cărții.
Relațiile familiale, tabloul istoric și mentalitar
al Egiptului sau contrastele și conflictele militare dintre Orient și America
sînt reconstituite prin decupaje surprinzătoare sau prin conceperea unor scene
suprarealiste, cum ar fi cea a unui arab ținut în cușcă la o petrecere din San
Francisco. Scene din războaie și din copilăria lui Iacob se amestecă cu scene
din viața sa de homosexual hărțuit și adesea umilit de societate, coardele
minții sale fiind întinse la maximum.
Dar cea mai importantă miză a propriului război este
și miza confruntării dintre Satana și Moarte: lupta între aducere-aminte și
uitare, cele două motto-uri ale romanului plasînd cititorul în sfera
întrebărilor legate de rolul uitării: „Trebuie să uităm ca să rămînem prezenți,
să uităm ca să nu murim, să uităm ca să ne păstrăm credința“ (Marc Augé – Uitare);
„Lupta omului cu puterea este lupta memoriei cu uitarea“ (Milan Kundera, Cartea
rîsului și a uitării). În romanul lui Alameddine, Moartea e
întruchiparea uitării: „Uitarea e bună pentru suflet, zise Moartea. Nu doar
bună, ci necesară. Cum să-și vadă mai departe de viață dacă nu-și
dezamintesc?“. Amintirile care se zvîrcolesc în sufletul omului vin însă de la
Satana: „Vorbește-mi de Iacob, spuse Satana. Ce aud eu își aduce aminte, ce
îmi amintesc eu aude el. Amintește-i de el însuși“.
Polemica dintre puterile întunecate are iz de
ciondăneală copilărească, e jovială. Iată portretul Morții: „Cînd ridică brațul
ca să-i fluture un deget dojenitor prin fața ochilor, mîneca se strînse și
dezveli un desen complicat tatuat pe antebraț: răpirea sabinelor combinată cu
multe alte omoruri, rățușca Daisy atîrnînd în ștreang, Nietzsche părpălit la
foc pe o frigare, Peter Pan sfîșiat în patru“. Fumează, are vocea hîrîită de la
atîtea țigări.
Dilema uitare/amintire cuprinde în cercul ei strîmt
și scrisul, Satana este cel care îl îndeamnă pe Iacob să scrie, în timp ce
Moartea și-ar dori ca el să uite, să stea departe de scris, căci poezia lui
înseamnă amintire. Doar că umorul negru relativizează, disputa degenerînd pe tărîmul
literaturii, în confruntarea dintre poezie și proză, proza devenind pentru
moarte cu atît mai puțin acceptabilă decît poezia.
Lupta dintre uitare și amintire se dă pînă la ultima pagină
a romanului, de alegerea pe care o va face Iacob depinzînd viața sau moartea
sa.
(Articol
apărut inițial în Observator cultural, nr.954, 18.01.2019)
No comments:
Post a Comment