Apărut la Editura Humanitas Fiction în a doua
parte a anului 2018 și deja cu un prim tiraj aproape epuizat (în Italia a ajuns la a
optsprezecea ediție), romanul Tentația
de a fi fericit al italianului Lorenzo Marone (născut în 1974), tradus în
română de pasionata și migăloasa Gabriela Lungu, e o carte care și-a câștigat
meritat aprecierea cititorilor (nu doar datorită tentației din titlu).
„Mă numesc Cesare Annunziata, am șaptezeci și trei
de ani și timp de șaptezeci și doi de ani și o sută unsprezece zile mi-am
aruncat viața la gunoi. Apoi am înțeles că
a venit vremea să folosesc considerația câștigată pentru a începe să mă bucur
cu adevărat de viață”.
Așa își provoacă protagonistul cititorii în primul
capitol al romanului dedicat „Sufletelor fragile, care iubesc fără să se
iubească”. Văduv, Cesare are un fiu homosexual care nu îndrăznește să îi
mărturisească tatălui. Are și o fiică adulterină, aspră, care pare a face în
viață aceleași greșeli ca și tatăl ei. Cu ambii copii are o relație plină de
tensiuni, de reprimări, de acuzații reciproce, mai mult sau mai puțin mocnite. Are
și o amantă, prostituată, trecută de șaizeci de ani. Are vecini de scară
(pisicăreasa și octogenarul îi rămân cititorului în minte). Dar cu adevărat nu
are pe nimeni, căci întreaga viață și-o petrecuse blindat în egoism, orgoliu,
egolatrie, aroganță, nerăbdare și intoleranță, învinuindu-i pe ceilalți pentru
toate eșecurile existenței sale, inclusiv pentru că făcuse doi copii cu o
femeie pe care nu o iubea.
Scris sub forma unei confesiuni de o franchețe
epatantă (pigmentate ba cu umor, ba cu cinisme), romanul este alert, mereu
surpinzător, mai ales datorită flash-urilor care îl plimbă pe cititor prin diverse
perioade din viața bărbatului, istoria existenței sale fiind o istorie a
poveștilor de dragoste râvnite și ratate, în special din cauza incapacității de
a lua hotărâri. Aceasta este revelația bâtrâneții, în urma căreia încearcă
să-și trăiască ultimii ani de viață deschizându-se către ceilalți, având inițiative,
renunțând la tabieturi. După șaptezeci de ani de compromisuri, de lamentații și
așteptări sterile, se trezește singur. Și alege să facă tot ce poate ca să fie
fericit. Tragedia unei tinere mutate în
clădirea sa - al cărei nume îi amintește de Emma, sora soției, una dintre femeile
inaccesibile lui - îi oferă acum posibilitatea de a a simți compasiune
și de a se implica, tânăra fiind bătută și până la urmă omorâtă de partener.
Și dacă în general, bătrânii, urmând lecția dată
de trup, cred că lucrurile se vor înrăutăți, în loc să se îmbunătățească,
Cesare încearcă să schimbe regula. Și ajunge să le dea propriilor copii lecții
de fericire, căci e un bătrân hotărât să fure de la viață tot ce i se mai
permite. Și reușește să-i ajute, empatizând cu ei și îndemnându-i să renunțe la
învârtitul pe loc și să facă alegeri: „Te legi cu lanțuri de ceva sau de cineva
de câte ori nu alegi”.
La finalul romanului, îl găsim pe Cesare în pragul
unei operații cerute de un infarct, dar îl găsim în sfârșit fericit. Căci nu
doar că îi are alături pe toți cei dragi pe care îi îndepărtase o viață
întreagă, ci mai ales pentru că în conștiința sa se petrece o mutație. Se uită
la viață dintr-un alt unghi și începe să colecționeze lucrurile și stările care
îi plac, Lorenzo Marone acoperind câteva pagini bune cu frumusețea lumii care e
mult mai amănunțită decât își permisese Cesare să vadă: „Îmi place bolborositul
cafetierei pe foc, pietrele spălate de mare și sunetul farfuriilor la
restaurant. Îmi place o pisică ce se strecoară printre mașini și scârțâitul
unei mobile vechi. Îmi plac salutările de departe și privirea curioasă a turistului care îmi observă orașul. Îmi plac
bulevardele cu copaci pe margine [...]. Îmi plac fotografiile care îți permit să
călătorești în timp. Îmi place scârțâitul podelei de lemn. Îmi plac defectele.
Îmi place o casă ruinată într-un lan de grâu. [...] Îmi place cel care
știe să se iubească”. Și înainte ca anestezia să-și facă efectul, mai are un
ultim „îmi place”: „Îmi place cel care luptă în fiecare zi să fie fericit”.
Când trist, când amuzant, când cinic - stenic pe
ansamblu -, Tentația de a fi fericit
își câștigă cititorii nu doar prin prin traiectoria pe care se înscrie evoluția
protagonistului, ci și prin firescul și onestitatea confesiunii, prin relevanța
deloc ostentativă a scenelor de viață relatate, prin naturalețea dialogurilor
și prin inserturile cu substrat psihologic și filosofic, fiind vorba de o
filosofie „coborâtă în stradă”, ca la Alain de Botton.
„Credem că viața nu se termină niciodată și că
după colț există întotdeauna noutatea care va schima totul. E un soi de tragere
pe sfoară pe care o facem cu noi înșine, în așa fel încât să nu ne supărăm prea
tare pentru un eșec, o șansă dispărută, un tren pierdut”.
„Îți petreci viața crezând că într-o bună zi se va
întâmpla ceea ce speri, numai că ajungi să-ți dai seama că realitatea e mult
mai puțin romantică decât crezi. E adevărat, uneori visele se prezintă la ușa
ta, dar numai dacă ai avut grijă să le inviți. Altfel, poți fi sigur că vei
petrece seara singur”.
„Din păcate viața m-a învățat că nimeni nu poate
ajuta pe nimeni. Ne salvăm singuri, dacă vrem”.
No comments:
Post a Comment