Pentru titlul romanului „Nu există țară pentru bătrâni“
(2005), Cormac McCarthy a preluat un vers din celebrul poem Sailing to Byzantium al lui Yeats, asa
cum a făcut-o și Philip Roth pentru romanul Animal
pe moarte, fragmente din același poem regăsindu-se și în romanul Dizgrație al lui Coetzee. Intertextualitatea
nu este deloc întâmplătoare, căci atât Yeats, cât și McCarthy creează, apelând
la viziuni total diferite, alegorii ale călătoriei sufletului omenesc prin lume
și ale agoniei unei generații. Prin acest roman, Cormac McCarthy le-a oferit,
la rândul sau, fraților Coen, o materie primă excelentă pentru nu mai puțin
celebrul film cu același nume, răsplătit în 2007 cu patru premii Oscar.
La o primă vedere, atât cartea, cât și filmul sunt
receptate ca niște creații cu o intrigă din care tâșnește sângele traficanților
de droguri, al șerifilor sau al altor victime aparent nevinovate. Protagoniști
sunt șeriful Ed Tom Bell, veteran și fals erou de război, Anton Chigurt, un
personaj întunecat, geniu al morții, „profet al nimicirii“, în urma căruia nu
rămâne nimeni în viață și sudorul Llewelyn Moss, veteran al războiului din
Vietnam care dă peste o mulțime de morți în deșert, dar și peste o valiză cu
două milioane de dolari, care va aduce pe urmele sale două grupări criminale.
Desfășurarea evenimentelor este foarte alertă, cartea
putând fi considerată la o lectură superficială, un western modern violent, o
poveste palpitantă, terifiantă, de tip thriller. Însă autorul recurge în
construcția cărții la două voci: una a naratorului impersonal care decupează
scenele „vânătorii” și ni le prezintă sec, precis și o voce la persoana întâi,
vocea șerifului care va întrerupe iureșul împușcăturilor și al morților,
introducând astfel în roman și o fundamentală diferență între descrierea
realității brute și interpretarea acesteia. Această voce a șerifului – total
atipic, nu omorâse niciodată pe nimeni –, pare să plutească peste tot ce se
întâmplă, este una profundă, reflexivă, contemplând și cugetând nu numai la
evenimentele la care este mai mult martor decât actor principal, ci și la
condiția umană surprinsă în tăvălugul așa-zisei evoluții.
Amărăciunea sa este întreținută de iluzoria evoluție/emancipare
a lumii și de indiferența oamenilor. Spectacolul din paginile carții este al
unei „lumi care se duce dracului“ cu fiecare zi ce se scurge prin fața noastră,
ilustrativă fiind compararea unor chestionare completate în aceleași școli, la
patruzeci de ani distanță. Fiind puși să răspundă la întrebarea ce viza cele
mai mari probleme din școli, se observă că de la vorbitul în timpul orei,
alergatul pe coridoare și mestecatul gumei în timpul orelor se ajunge nici mai
mult, nici mai puțin, la viol, crimă, incendiu, sinucidere și droguri, fără ca
oamenii să poată conștientiza gravitatea acestor diferențe.
Gândurile șerifului (multe dintre ele, din păcate, nu se
regăsesc și în film) se distanțează de evenimentele rememorate, patrunzând în
consistența internă a realității lumii aflate sub semnul iremediabilei
descompuneri. El își arogă în acest roman rolul de a trăi în lumea pe care se
străduiește să o înțeleagă și să o vegheze ca un simplu păzitor, regăsindu-se
mai tot timpul la marginea evenimentelor, mereu surpins de acestea, dezamăgit
în sine de propria-i lipsă de importanță.
Ca și călătorul lui Yeats, și Bell este un călător ce
poartă cu sine și urmează o anumită viziune asupra vieții, resimțind dureros
drumul omenirii nu spre un oraș al eternității, nu spre un paradis cu păsări de
aur, cântând în copaci de aur, ci către ținuturi apocaliptice. Meditațiile sale
sfredelesc neîncetat în această obsesivă natură a lumii lipsite de temelie și
fără rânduială.
La un moment dat, lumea îi apare împărțită între tineri
și bătrâni, el însuși se va simți un
bătrân care nu-și mai găsește locul în noua lume. Este o figură
trist-luminoasă, un om al vremurilor trecute, pentru care diferenta dintre bine
și rău nu este relativă, capabil să privească lumea de la înalțimea necesară
unui diagnostic tranșant: „La oamenii de-acum, dacă le explici ce-i bine și
ce-i rău, s-ar putea să îți zâmbească. Dar eu n-am avut niciodată îndoieli cu
lucruri din astea. Când îmi făceam gânduri legate de lucruri din astea“.
Insensibilitatea oamenilor la invazia răului pe care îl poartă în ei și
primejdia ideilor aparent progresiste ies mereu la suprafață, așa cum se vede și
din acest dialog pe care șeriful îl are cu o distinsă doamnă: „Nu-mi place în
ce direcție se îndreaptă țara asta. Eu vreau ca nepoata mea sa aibă voie să
facă avort. Și-atuncea eu i-am zis, știi ce, doamnă, nu cred că dumneata îți
faci griji pentru direcția în care se îndreaptă țara. După cum văd eu că merg
lucrurile, nu-mi fac cine știe ce probleme că n-o să poată să facă avort, ci că
o să aibă voie să te eutanasieze pe dumneata“. Senzația finală de înfrângere îi
pare mai amară ca moartea, căci îi este aneantizată orice speranță, atâta timp
cât, o dată cu lumea bâtrânilor, moare și amintirea acesteia, iar principiul său
că totul poate fi înțeles, încetul cu încetul, se dovedește o iluzie.
Nu întâmplător, figura centrală, obsedantă pentru toți
este Anton Chigurt (interpretat exceptional de Javier Bardem), o umbră
aducătoare de moarte, ale cărei principii scapă înțelegerii celorlalți. El se
află mereu cu un pas înaintea șerifului. De o răceală inumană, îi împușcă
privindu-i în ochi pe toți cei care îl incomodează sau care îi văd fața în
situații limită, arma sa preferată fiind una cu glonț captiv, asemănătoare cu
cea folosită la uciderea vitelor. Logica sensului, atat de mult căutată de șerif,
nu există în cazul lui Chigurt, care crede mai degrabă în fatalitatea
destinului. Însă, pe cei doi tineri care îl ajută să scape după ce este rănit într-un
banal accident de circulație, îi cruță. O umbră de umanitate pare să mai
existe. Doar că îi plătește și le cere să uite că l-au văzut. De parcă ai putea
uita că ai văzut moartea! Moartea propriei lumi…
Urmând această logică, în romanul Drumul lumea imaginată de McCarthy va fi una post-apocaliptică. Relația
tată-fiu, introdusă încă din finalul romanului Nu există țară pentru bătrâni (când șeriful se reîntâlnește în vis
cu tatăl său mort la o vârstă mai mică decât a lui, rolurile putând fi
reversibile), devine esențială pentru supraviețuire, întrucât transmiterea
valorilor de la o generație la alta pare a fi singura speranță pentru umanitate.
Cormac McCarthy, Nu există țară pentru bătrîni (ediție de buzunar), Traducere din limba engleză și note de Radu Pavel Gheo, Polirom 2020
Text publicat în Suplimentul de cultură
No comments:
Post a Comment