Nora Iuga. Hipodrom – proză autobiografică și poezie nesupusă

 După cum declara Nora Iuga într-un interviu, romanul Hipodrom este prima sa carte „construită“, prima pentru care nu au fost suficiente dicteul suprarealist (încă de la debut, marcă incontestabilă a literaturii sale), fluxul conștiinței și viziunile poetice. A fost nevoie de scriere și rescriere, de riscul supunerii față de o logică a construcției.

Propunându-și să scrie o carte despre Sibiu, mai exact despre Hermannstadt, orașul în care, deși bucureșteancă, și-a trăit cele mai importante etape ale vieții, Nora Iuga și-a scris și cartea vieții, romanul în care a strâns evenimentele și stările ce i-au marcat fiecare etapă a existenței: „poate exagerez, poate inventez, dar ăsta e Hermannstadtul meu, singurul lucru pe care îl iau cu mine, fiind­că el nu e un bagaj, el e boala mea incurabilă pe care o s-o duc și dincolo de moarte… n-are nici volum, nici greutate, poate e dublura mea nevăzută“.

Consecventă artei de a mixa genurile, Nora Iuga ne oferă și în Hipodrom încă o carte hibrid – amestec de proză, poezie și memorialistică, de realitate și suprarealitate, în care viața pare a începe cu dorința de a avea un căluț alb, văzut în vitrina unui magazin pe când avea zece ani. Un căluț dorit și neprimit, ispititorul tuturor nopților sale frământate și un suprapersonaj al romanului: „singurul meu salvator care mă făcea cu-adevărat să cred că suntem eterni într-o lume promisă, fiindcă aici nu suntem lăsați să fim măcar provizorii“.

Viața însăși va fi privită ca hipodrom, cele trei părți ale cărții – „start“, „cursa“ și „potou“ sugerând parcurgerea (în cerc închis) etapelor unei vieți trăite și ca alergare, ca întrecere cu sine însăși mai ales, spectatorii din tribunele arenei schimbându-se odată cu trecerea timpului. Și nu doar ei, ci și ritmul sau stilul. Al trăitului, al scrisului, Nora Iuga jucându-și cu naturalețe propriul rol.

 

Gândul devine un laitmotiv al cărții

 

Prima parte a cărții reconfigurează un topos al unei copilării tră­ite intens, dramatic. Într-un Sibiu evocat cu dragoste și nostalgie – străduțe, mirosuri, ferestrele din acoperișurile înalte, pereții dimi­neților și ai nopților, scârțâi­tul porților, vitrine, poteci – prinde contur viața unei fetițe de zece ani, cu bucuriile ei, dar mai ales cu suferințele provocate de personalitatea refulată, de relația problematică cu mama, femeie frumoasă, celebră, exigentă și autoritară, ale cărei oscilații înfig în creierul fe­tiței cumplita întrebare dacă este sau nu iubită.

Conflictul dintre așteptările mamei și dorințele fetiței amprentează decisiv feminitatea în formare acesteia – percepția fru­museții, a corporalității, a seduc­ției, a eleganței, a iubirii. Nevoia de a limpezi relația cu mama o va face să devină „scriitoare de scrisori“, dedublarea însoțind-o întreaga viață: „Când scriu scrisori, vorbesc cu cineva, atunci sunt mereu persoana întâi. Când vorbesc cu mine, nu pot să fiu decât persoana a doua. Așa s-a născut Nora A. și Nora B. Dacă nu știți la ce mă refer n-are nici o impor­tan­ță! Da’ cred că v-am spus. Parcă-s un râu nărăvaș! Calul alb nu e niciodată nărăvaș, el e împăiat. Dar tăcerea, abținerea sunt ascunzătoare, sunt minciună! Eu fac me­reu coturi. Azi îmi place cum sunt, mâine vreau să fiu altfel. Parcă s-au adunat mai multe pâraie în mine. Noroc cu creierul ăsta care-mi dă mereu alte gânduri la iveală, mai ales noaptea, când nu pot să adorm, asta mă chinuie, da’ mă face deșteaptă“.

Gândul devine un laitmotiv al cărții, este tărâmul libertății interioare absolute, dimensiunea unei vieți secrete trăite încă de la zece ani: „Îmi place să fac ce nu am voie în gând“; „Asta a fost o paranteză. De fapt, totul pe lumea asta e în paranteză. Nu știu să despart ce fac cu-adevărat de ce fac în gând. Gândul e un fel de răcitor, de asta și bunicii schimbau zilnic blocurile de gheață, să nu li se altereze pilaful sau ciulamaua, degeaba, că oricum amintirile lor sunt expirate. La vară duc câțiva saci la gunoi. Gata, m-am eliberat, acum pot să mint mai departe“.

 

Tinerețea și bătrânețea sunt privite cu franchețe

 

Și întreaga proză cu substrat realist-autobiografic va fi presărată cu „gânduri“, în fond poezie scrisă cu litere italice. Iar scrisorile poetice ale Norei Iuga continuă și în următoarele două părți ale romanului, în care tinerețea și bătrâ­nețea sunt privite cu franchețe în toată voluptatea și ferocitatea lor.

Vocația lirică a autoarei rămâne nedezmințită, ba chiar și mai bine scoasă în evidență pe fundalul prozei „construite“. Relatările despre primul an în care predă germană unor elevi germani din Sibiu, prima experiență sexuală, prima casă, prima con­sultație ginecologică, primul să­rut al unui elev, mutarea disciplinară, voluptatea cărților lui Cioran, plimbările îndrăgos­tiți­lor, bătrânețea gri, spondiloza, celebritatea și etichetele necruțătoare ale celor din jur („Oamenii s-au obișnuit cu ea. O salută toți. O știu de la televizor. Dacă n-ar fi televizorul și laptopul, ar striga după ea «nebuna!» sau «cămila!» sau «madam cuțit!». Chiar și-așa, tot i-a trântit un puști o flegmă în obraz, că poartă fustă înflorată și mărgele roșii la gât. Parcă-i o conservă de bulion expirată“) se amestecă cu versuri din poeții preferați, cu vise, cu imagini halucinatorii, într-un bildungsroman traversat necontenit de poezia pe care o poartă cu el nelipsitul căluț alb:

 

„Singurul care mă vizita une­ori noaptea era Jovis, calul meu alb cu care vorbeam monosilabic într-o limbă necunoscută îi sim­țeam gândul inventat de mine străpungându-mi trupul că el chiar atunci foarte rar când vorbea nu spunea totdeauna era doar un da-da fără obiect ca și când între noi ar fi fost mereu un martor nevăzut nu fiindcă era cal și eu femeie ne interzicea comunicarea o cenzură vigilentă continuă și atotcuprinzătoare cenzura plană și cenzura în spațiu ca geometria cenzura-lichen inoculată pentru a-ți strangula orice posibilitate de manifestare a propriilor iluzii sau poate că însuși calul alb era Marele Inchizitor care-și pu­nea călușul atunci când chemarea lui atingea limita de sus sau pe cea de jos Calul alb n-am de unde să știu că nu vorbea de frică sau vanitate ca Pygmalion când a văzut că păpușa a învățat să vorbească în locul lui a dat cu ea de pământ până a spart-o de tot ce-s astea previziuni“.

 

Proză autobiografică și poezie nesupusă, Hipodrom este o carte densă, tandră și crudă în același timp. Sensibilitatea și imaginația Norei Iuga scot rădăcinile contingentului din cușca văzutului și îl transformă în literatură de o senzualitate aparte.

 

Nora Iuga, Hipodrom, colecția „Fiction Ltd.“, Polirom, 2020

Articol apărut în Suplimentul de cultură http://suplimentuldecultura.ro/32600/hipodrom-proza-autobiografica-si-poezie-nesupusa