Pisica fatală

Romanul Pisica musafir al scriitorului japonez (n. 1950, cunoscut ca poet și mai puțin ca prozator) a înregistrat un uimitor succes de public în multe țări europene. În 2014, figura în New York Times pe lista celor mai vândute cărți. Mulți ar zice poate că pur și simplu datorită pisicii, personaj ce are din start mari șanse de a fascina mulți cititori Plus că dimensiunile de roman slim oferă o lectură destul de rapidă. Dar, evident, această grilă ar fi una reductiv-simplificatoare.

Pentru început, prinde bine să subliniem că, în ansamblul său, literatura japoneză pune în fața cititorului român niște obstacole pe drumul înțelegerii. Și asta nu poate fi decât motivant. Sunt frumoase aceste provocări prin care ieși din obișnuințe, intrând într-o lume care funcționează după o altă logică, ce își are o coerență inițial bizară pentru „celălalt”. Scrierile lui Kawabata, de exemplu, nu se lasă cu adevărat pricepute fără a ști semnificațiile conceptului „mono no aware” din filosofia japoneză tradițională, potrivit căruia secretul vieții presupune contemplarea și interiorizarea frumuseții efemerului. Nici romanul lui Takashi Hiraide nu poate fi priceput fără a ști nimic despre cultura de grup, concept fundamental al mentalității nipone, o cultură ce se caracterizează printr-o distincție clară între membrii grupului și outsideri. Dihotomia „înăuntru-în afară” are consecințe cât se poate de concrete și de puternice la toate nivelurile existenței.

În romanul Pisica musafir, Takashi Hiraide îi oferă cititorului tocmai o astfel de poveste, bazată chiar pe o experiență de viață a autorului, o pisică „fatală” (cu trimitere la ideea de destin) schimbându-i radical viața. Farmecul romanului vine din relația stranie pe care personajul narator – un scriitor retras din vârtejul vieții pentru a se dedica scrisului – și soția acestuia, editor, o au cu pisica vecinilor care vine zilnic în grădina și apoi în casa lor.

Ies din rutină și ajung să își măsoare zilele prin vizitele pisicii. Dar vecinii nu se cunosc, nu comunică. Cei doi se află în afara grupului din care face parte pisica, iar pisica, la rândul ei, se află în afara grupului celor doi. Relația dintre ei și pisica ce le schimbă viața încalcă regulile nescrise născute din ecuția „înăuntru-în afară”. Conștiința granițelor depășite creează raportări ambigue ale celor două personaje la pisică și relații problematice între vecini. Cu atât mai mult cu cât pisica are o personalitate foarte puternică.

Apropierile ei nu sunt întregi, impun distanță. Nu se lasă ținută în brațe, iar soția scriitorului îi acceptă nevoia de libertate, refuzul apropierii totale:

„- Eu n-am să încerc niciodată să o iau în brațe, ci am să-i ofer libertate.
Și așa, neatinsă de nimeni, Mica a început să se plimbe în voie prin camere, ba chiar să doarmă după bunul plac, când și pe unde voia ea”.

Apariția pisicii cu fire schimbătoare în viața celor doi nu înseamnă așezare, ci mișcare continuă. De aceea și este pisica privită ca un fulger alb. Takashi Hiraide lămurește și la nivel eseistic această perspectivă prin comentariile vizând o expoziție de stampe cu titlul „Prinde fulger” , lucrări în care artistul încercase să surpridă modul în care culoarea începe să dea naștere imaginii, fără a se opri din mișcarea vie. Pentru acesta, culoarea nu există decât în mișcare. Mișcare și vibrație, puls. Ca la Leonardo da Vinci. Iar în viața celor doi pisica va fi din multe puncte de vedere un Prinde-fulger.

Romanul este scris în stilul tradițional japonez I-Novel, un roman apropiat de eseu, rămânând totuși ficțiune, în care se înregistreză doar fapte reale, iar ficțiunea vine din concentrarea lor și din trecerea sub tăcere a unor aspecte. Este stilul de a nu spune nicio minciună, așa cum explica autorul într-un interviu. De aceea, romanul este conceput ca o sumă a însemnărilor scriitorului care încearcă astfel să păstreze amintirea pisicii, iar pe de altă parte, să înțeleagă prin scris cum se explică atașamentul puternic pe care îl resimte atât el, cât și soția, pentru pisică, dar și felul în care scrisul modifică percepția realității. De asemenea, povestea concentrează și o serie de meditații pe marginea destinului, a simplificării vieții, a nevoii de liniște, a relației dintre iubire și sentimentalism.

Însemnările conferă romanului aspect de jurnal (fără a se recurge la persoana întâi, lăsând senzația de obiectivitate) cu elemente de eseu, dar și cu accente poetice. În ciuda relativului fragmentarism, proza are fluiditate, factualul și metaforicul fiind bine cumpănite. Fragilitatea apropierilor și durerea pierderii stau față în față cu frumusețea naturii, povestea fiind și una a perceperii și trăirii frumuseții: două libelule prinse în dansul ritualic al împerecherii, muguri de prun, o încăpere cu zăbrele de bambus la geam, unde se bea ceaiul și de unde se privește luna, ulmi, flori de șofran, revărsatul zorilor…

De altfel, această dimensiune discret-poetică ascunsă în imagini ale frumuseții efemerului și ale efemerului frumuseții este resimțită de cititor încă din primul paragraf al cărții care surprinde apariția pisicii: „Prima dată a apărut ca un nor zdrențuit. Un vălătuc plutitor ce se înfiora ușor dintr-o parte în alta, parcă suflat de o boare de vânt”. Și senzația care durează până la finalul cărții este că doar privind astfel către lume, timpul se lasă rânduit într-o matcă domoală și liniștită.

Takashi Hiraide, Pisica musafir, Traducere din limba japoneză și note de Diana Tihan, Polirom 2016

Text publicat inițial aici: https://www.bookaholic.ro/pisica-fatala-pisica-musafir-de-takashi-hiraide.html