Povestea lui Lampedusa

 

 

Plecând de la ideea că destinul fiecărui adult trebuie căutat în fanteziile sale din copilărie, Simona Lo Iacono ne-a oferit prin romanul Albatrosul o perspectivă inedită asupra vieții celebrului scriitor Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Albatrosul este un roman senzorial, ce ne poartă prin fascinanta Sicilie surprinsă pe hotarul dintre două lumi, un roman în care este „recitită” viața lui Lampedusa, misteriosul prinț contemplativ (unul dintre scriitorii care au lăsat puține uși deschise către ei, existența sa rămânând impenetrabilă) și în care este recuperată povestea nașterii romanului Ghepardul. Simona Lo Iacono reconstituie o epocă, un loc, dar mai ales momente esențiale ale unui destin special. O Sicilie fastuoasă, dar și atinsă de decadență și un om vulnerabil, plin de visări și de răni, descoperind iar și iar puterea salvatoare a cuvintelor, a scrisului.

Mult mai mult decât o biografie romanțată, Albatrosul este deopotrivă un roman al circularității dintre viață și moarte (sau eternitate), dintre realitate și vis, dintre intimitate și istorie, dintre fantezie și realitate. Un roman al devotamentului întrupat în figura Albatrosului care trece din poezia lui Baudelaire în realitatea imediată a scriitorului italian, întrupându-se într-un prieten imaginar, menit să-i țină companie copilului singuratic, apropiat mai mult de lucruri decât de oameni.

Romanul îmbină două perspective să le zicem extreme – copilul Lampedusa, cu visurile și fricile sale și bătrânul Lampedusa, internat într-o clinică, înainte de a muri. Scriitoarea a legat cu multă inteligență și cu subtilitate cele două perspective, cu atât mai mult cu cât Antonno – Albatrosul - este un personaj bulversant, o ființă anapoda ce oferă asupra vieții o perpectivă pe dos: spune cuvinte gândind contrariul lor, susține mereu că sfârșitul este un început, iar moartea cheamă viața, așa cum s-a întâmplat și cu romanul Ghepardul care a fost publicat și a început să fie citit și iubit abia după moartea autorului său, în timpul vieții manuscrisul fiind refuzat. Circularitatea perspectivelor este sugerată și de titlurile celor două părți ale romanului: „De pe față, pe dos” și „De pe dos, pe față”, în ambele vocea naratoare aparținându-i lui Lampedusa.

Prin Antonno, autoarea creează o circularitate între început și sfârșit, între copilărie și moarte. Antonno privește realitatea prin contrariul ei, oferindu-i scriitorului o altă perspectivă, altă cale de acces către frumusețea vieții și către adevăr, dovedindu-se un Albatros credincios și nesupus logicii comune. Își cioplește mereu lupușorii, creându-și astfel propria lume, un revers al lumii văzute. El este ghidul lui Lampedusa pe parcursul călătoriei de cunoaștere, de transformare și de recunoaștere de sine. Antonno e inocența și blândețea ce vin dintr-o altă lume.

Internat într-o clinică din Roma, Lampedusa este convins de soția acestuia, Licy, să scrie jurnalele menite să reînființeze timpul auroral al copilăriei, oferind astfel o armă împotriva tristeții și a morții. Aici este reînviată figura lui Antonno, chipul și vocea sa, prezența sa uluitoare, iar cartea devine și un roman al puterii cuvintelor, al misterului întâlnirii dintre acestea și lume. O lume aflată în declin, în schimbare, cuvântul fiind singurul care poate supraviețui în toată splendoarea sa, dincolo de povara unui trecut aristocratic:

„Dar despre frumusețea cuvintelor, Antonno știa tot. Despre cea vizibilă și despre cea invizibilă, despre căldura pe care o producea, exact ca un foc în mijlocul sternului. Cuvintele, spunea, rezistau chiar și fără să le citești. Mi-am amintit de acest lucru mulți ani mai târziu, în timpul războiului, după ce privisem îndelung ruinele casei din Palermo, complet distrusă de bombardamente. Printre dărâmături, precum și în mijlocul sternului, era așa cum spusese Antonno. Numele dat lucrurilor supraviețuia”.

„Lui nu-i păsa de unde se nășteau cuvintele, ci unde sfârșeau, întrucât existau cuvinte pentru lucruri, și erau inofensive. Și cuvinte pentru oameni, și erau periculoase. Eu râdeam. Îl îmbrățișam. Pentru mine, cuvântul era totuna cu după-amiezile acelea plăcute, fără griji, când doamna Carmela venea la  palat și ţinea lecția în sala albastră. Tonalitățile cerului și ale cuvântului corectau realitatea, dilatau sensul, îndepărtau răul. Oricare ar fi fost originea lor, cuvintele erau milostive, delimitau vârsta copilăriei printr-un cerc de foc, una din acele grădini cu pământ sfânt în fața cărora până și Moise, cel bătrân, se oprea”.

„Exista un răspuns pentru moarte, și era poezia. Exista un remediu pentru timp, și era scrisul”.

„Un teritoriu nesfârșit între două lumi gemene, cea a durerii și cea a iubirii. Iar apoi să regăsesc originea misterioasă a cuvintelor. Să văd cum se formează, cum îmi îndrăgesc povestea. Cum o așteaptă, o adulmecă și o sfâșie, salvând-o de la moarte”.

„Literatura punea laolaltă golul și plinul, ceea ce omiți și ceea ce spui, armonia și dizarmonia. Pe dos, dezvăluia. Pe față, provoca”.

Copilăria trăită la începutul anilor 1900 este dominată de curiozitate, de dorința de a descoperi, de somptuozitatea palatului din Palermo și de frumusețea unei case de vacanță, într-o lume ce trăiește după ritmuri dictate și de planete, de zei, ori de femei-din-afară, atunci când nu e prinsă în tăvălugul războaielor. Perspectiva este nostalgică și presupune căutarea paradisului pierdut din copilărie, un paradis dominat de imaginea mamei. Mama este cea mai importantă persoană pentru educația culturală a lui Lampedusa, imaginea sa fiind ea însăși o poveste, atunci când nu spune povești. Deschiderea către literatură a lui Lampedusa i se datorează, ea apare încă din primele pagini ale cărții citindu-i copilului din Baudelaire. De portretizări expresive se bucură și soția scriitorului: „Era lejeră și complexă, calmă și neliniștită, docilă și rebelă. Nu exhiba frivolitățile femeilor palermitane. Avea haine sobre, bijuterii discrete. Unica ei vanitate era pălăria, căreia îi permitea o voaletă. O înlocuia numai cu turbane asemănătoare cu cele ale șeicilor arabi. Spunea că, purtându‑le, era ca și cum ar fi găzduit O mie și una de nopți în capul ei”.

Albatrosul este o carte scrisă cu melancolie și cu delicatețe, o carte care, fără a avea în centrul său o poveste de dragoste, este o carte a iubirii. A iubirii cu care autoarea și-a creat personajele, dar mai ales a iubirii cu care personajul Lampedusa și-a îmblânzit trecutul și suferința. Iubirea pentru oameni, pentru locuri și iubirea pentru cuvinte.

Simona Lo Iacono, Albatrosul, Traducere din italiană, postfață și note de Mihai Banciu, Humanitas Fiction, 2021