Așteptarea – pasivitate sau travaliu interior complex?

Așteptarea și răbdarea. Imposibil de separat și tare greu de controlat pentru cei mai mulți dintre noi. În urmă cu ani buni, am dat în teatrul lui Eugen Ionescu peste o replică de care m-am lipit: „Eu nu pot trăi decât așteptând ceva”. Ascundea în ea ceva din miezul vieții, dinamica senzației de a fi viu, și nu de puține ori le-am cerut elevilor mei să discutăm despre așteptare sau să elaboreze texte argumentative raportându-se la afirmația lui Ionescu. Pe cât de motivantă este această idee a omenescului așteptărilor  - mărunte sau fundamentale - , pe atât de împovărătoare devine atunci când pășim pe tărâmul iubirii, căci în acest context așteptarea presupune și singurătate, și presiunea timpului ireversibil, și incertitudine.

În volumul Așteptarea Penelopei, Aurora Liiceanu își propune să scrie despre „așteptare ca alegere voluntară  a unei persoane” și îi urmărește serpentinele în cazul unor  personaje celebre, care au iubit, așteptând. Realitatea psihologică a acestor „așteptători” e un tărâm generos și cred că mulți dintre noi suntem în căutarea înțelegerii care să ofere răspunsuri la problema așteptării care se transformă uneori în obsesie. Aurora Liiceanu alege trei femei (Penelopa - mitica soție a lui Ulise, Hadley - prima soție a lui Ernest Hemingway, și Eszter - eroina lui Sándor Márai) și trei bărbați (Gatsby al lui Scott Fitzgerald, Florentino Ariza - personajul principal din Dragoste în vremea holerei și niponologul Donald Keene) pentru a găsi un răspuns la întrebări precum „ce îi face pe unii să aibă răbdare, dincolo de temperament” sau „în ce fel se cuantifică cu adevărat așteptarea”.

Recurgând la așteptare ca nouă grilă de lectură, Aurora Liiceanu încearcă să surprindă tumultul vieții interioare a personajelor – ezitările, neliniștile, îngrijorările, descurajările, temerile, tristețea, în funcție de particularitățile psihologice ale fiecăruia și să vadă dacă nu cumva așteptare înseamnă și amânare, tergiversare, pasivitate, teamă de conflict, frica de viață, iresponsabilitate, imaturitate. Sau pur și simplu o formă a iubirii autentice.

Citind cartea, mi-a făcut plăcere să intru din nou, condusă de acest liant al așteptării, în povești care îmi erau dragi, mi-am amintit scene și replici pe care le credeam uitate și am privit altfel în lumea interioară a acestor oameni (de hârtie sau nu). Cel mai mult mi-a plăcut capitolul dedicat lui Gatsby și interpretarea pe care Aurora Liiceanu o oferă agitatei sale așteptări care ar fi putut avea drept recompensă reînnodarea relației cu Daisy:

„Măreția lui Gatsby, așa cum apare în titlul cărții lui Scott Fitzgerald, este capacitatea lui de a se iluziona. Sfârșitul lui arată că nu a avut abilitatea de a separa idealul de real.

Fără îndoială, a fost un șarlatan, dar și un visător romantic și tragic. Pentru a-și îndeplini visul, el s-a reinvetat, și-a creat o altă identitate, a devenit cineva care se potrivea cu personajul îndrăgostit din visul lui. A vrut să-și împlinească visul repetând trecutul și în final a descoperit că trecutul era mort, prezentul era artificial și viitorul nu exista. Nu exista niciun viitor pentru el. Așteptase în zadar.

Să fi fost Gatsby victima propriilor iluzii? Așa pare. A fost un iluzionist, dar nu le-a creat iluzii altora, ci lui însuși. A fost propriul său iluzionist”.

În analiza dedicată romanului Dragostea în vremea holerei, cei 51 de ani, 9 luni și 4 zile de așteptare la care rezistă Florentino, îi oferă autoarei și prilejul de a pune în discuție relația dintre longevitate și intensitate în cadrul unei relații de iubire. „Prestigiul duratei este dat de posibilitatea măsurării, știm câți ani au fost împreună cei doi, pe când intensittaea iubirii este greu de măsurat. Ea depinde și de potențialul erotic al unei persoane, de temperament, de comportament. Dar putem vedea și că o relație poate dura mult fără să existe intimitate, sex între cei doi. Deci o mare iubire nu înseamnă neapărat o relație lungă. Dar înseamnă o obsesie stabilă”.

Recunosc că, pe alocuri, mi-ar fi plăcut să găsesc mai multă analiză psihologică și mai puțin rezumat al poveștilor literare sau biografice și o viziune analitică integratoare mai nuanțată asupra așteptării ca fenomen psihic sau sufletesc. Dar volumul se adresează unui public țintă mai larg și am înțeles necesitatea redării adesea amănunțite a întâmplărilor. 
Meritul major al cărții rămâne abordarea inedită și alăturarea unor povești de viață reale sau fictive, prin care Aurora Liiceanu crează o imagine în oglindă a relației instabile și adesea contradictorii dintre viața exterioară și cea interior-secretă a personajelor prinse în așteptare,  convingându-ne că în cazul acestora așteptarea nu este nicidecum  o formă de inerție existențială:

„De aceea am căutat personaje din lumea literaturii care sunt prinse în stări de așteptare, bărbați și femei ale căror trăiri, frământări legate de așteptarea cuiva drag sunt descrise amănunțit, dovedind că așteptarea nu este o stare pasivă, ci, dimpotrivă, un travaliu interior complex. Ceea ce câștigă până la urmă este mobilizarea psihologică pentru atingerea scopului de a fi împreună cu persoana iubită”.

                      Aurora Liiceanu, Așteptarea Penelopei, Polirom 2019