Sfera umanului răsfrântă în opera lui Kawabata este
extrem de nuanțată, ridicată fiind în jurul unor suflete sensibile,
vulnerabile, dar și pătimașe. Melancolie, erotism, tristețe, frumusețe,
fragilitate, cruzime, idealuri, efemeritate, obsesie erotică, spaime, refugii, puterea
artei de a sublima frumusețea și durerea, dragoste oferită, narcisism, plăcere
și agonie – sunt doar o parte dintre balansările dedalice în care se zbat personajele
sale. Din întretăierea acestora, deseori paradoxală, izvorăște și farmecul
unuia dintre cele mai reușite romane ale lui Yasunari Kawabata – Frumusețe și întristare.
Kawabata își începe romanul din mijlocul acțiunii, înaintarea
făcându-se în ambele direcții. Astfel, Oki, un celebru scriitor de 55 de ani,
se reîntoarce la Kyōto pentru a asculta bătaia clopotelor din ajunul Anului Nou
și pentru a o revedea pe Otoko, de asemenea o pictoriță cunoscută, alături de
care își trăise cea mai pătimașă poveste de dragoste, cu 25 de ani în urmă, pe
când aceasta avea 16 ani, iar el era deja căsătorit și avea un copil. O poveste
de dragoste tragică, terminată cu un copil mort, născut prematur, cu Otoko
închisă într-un spital de boli psihice și cu familia lui Ōki marcată pentru
totdeauna, cu atât mai mult cu cât toate abisurile și toate scânteierile acestei
povești sunt transpuse de Ōki într-un roman dactilografiat chiar de soția sa. Este
o carte care îi eternizează iubirea, îl lansează ca scriitor, îi asigură
familiei sale confortul material, dar influențează și întregul viitor al fetei,
obligate cumva să ducă mai departe viața personajului, scindat între iubire,
regrete și resentimente, trăite toate, într-un templu, într-o singurătate
atenuată de prezența unei diabolice și frumose tinere, Keiko (care îi este
elevă și iubită), în care se va întrupa o absurdă răzbunare.
Ca și în celelalte cărți ale lui Kawabata, și aici găsim fundalul
inconfundabil al Japoniei tradiționale. Romanul se deschide cu imaginea
splendidă a clopotelor bătute de 108 ori în ajunul Anului Nou, cu scopul de a
spăla cele 108 bonnō (porniri rele, emoții distructive): „Vechile clopote
buddhiste băteau agale, cu pauze, iar în reverberațiile care te făceau să
înțelegi scurgerea timpului simțeai rafinamentul străvechii Japonii”. Ca o
veritabilă piesă de artă japoneză, romanul te îndeamnă mai ales la contemplare
și la reflecție, Kawabata întroducând în roman foarte multe elemente care țin
de conceptul specific culturii japoneze tradiționale - mono no
aware, potrivit căruia secretul vieții constă în puterea de a vedea și de a
savura frumusețea efemerului, de a putea simți freamătul vieții pe suprafața
lucrurilor.
Scriitorul japonez stăpânește foarte bine tehnica dilatatorie a detaliului,
însuflețindu-și personajele cu această putere de interiorizare, de observare a
frumuseții temporarului, a frumuseții în stare pură. Astfel, privirile și
sufletele se hrănesc cu frumusețea „nimicurilor” trecătoare în profunzimea
căror pătrund cu tandrețe: acoperișul de paie „putrezit de umezeală și plin de
mușchi, era încântător”, zborul păsărilor este la fel de fascinant ca și
culorile apusului sau ca acele uscate de pin căzute pe mușchi, ca dealurile de
la apus, ca florile de culoarea lazuritului. Toate oferă motive de bucurie,
luminând frumusețea fertilă a uimirii. În această lume ritualizată, o scenă
extrem de sugestivă în delicatețea ei este și cea în care la sărbătoarea lunii
pline, participanții beau sake dintr-un vas în care se reflectă luna sau cea în
care, „în întunericul nopții, luminițe slabe ale lanternelor adânceau sentimentul
de efemer al vieții”. Vremelnicia și hotarul absenței sunt celebrate și prin povestea efemeră a prințesei dezgropate
la aproape o sută de ani de la moarte, și care purta cu ea în mormânt fotografia
pe sticlă a soțului sau a iubitului, imaginea ștergându-se odată cu expunerea
la lumină și la aer. Mai rămâne speranța că „frumusețea care dispare într-o
clipă poate fi sublimată și readusă la viață de un scriitor, transformând-o
într-o operă de artă”.
Această legătură dintre artă și realitate este o altă idee asupra căreia se
revine deseori în roman, punându-se în discuție nu doar capacitatea literaturii
sau a picturii de a surprinde nuanțele și intensitatea trăirilor, bătaia de aripi a nimicului care zboară,
ci și raportul dintre abstract și concret, așa cum apare acesta în literatură
și pictură. Dacă Otoko pictează în stil tradițional, realist, Keiko recurge la
o manieră abstractă, în timp ce Ōki „învățase să descrie printr-un limbaj
simbolic și abstract imagini realiste, concrete. Deși era de părere că, pe
măsură ce mergea mai adânc în realism și concret, rezultatul pe care-l va
obține va fi, dimpotrivă, unul simbolic și abstract”. Romanul este împânzit de
simboluri mai mult sau mai puțin explicite, cititorul savurând jocuri de aluzii
și semnificații: mândria și singurătatea bujorului, ciudățenia prunului care
făcea atât flori albe, cât și roșii, fără a se ști, de la an la an unde vor
apărea unele și unde altele, abstracțiunea grădinilor cu pietre, noima idiogramei
omou (a se gândi, dar care în
japoneză mai înseamnă și a tânji, a nu putea uita, a fi trist), curcubeul fără
culoare etc.
Problematica memoriei și a felului în care timpul schimbă sau păstrează
sentimentele este un alt fir ce străbate tăcerile înfiorate și amintirile care
inundă ființele proiectate în urmă: „Odată cu trecerea anilor, imaginea
împreunării lor devenise tot mai pură în mintea lui Otoko. Dintr-o imagine
trupească se preschimbase într-una spirituală. Otoko nu era acum pură, și
probabil că nici el, dar acum, douăzeci de ani mai târziu, imaginea
îmbrățișărilor lor căpătase puritate. Era ea însăși, dar în același timp nu era
ea; era realitate și nu era. Era o imagine spirituală sublimată din ei doi”. Femeia
se agață cu toate amintirile de Ōki, de teamă să nu se transforme într-o
cochilie goală. Ieșise din camera de spital cu gratii nu pentru că se vindecase
de dragostea pentru Ōki, ci pentru că el se imprimase în interiorul ei. Dar iubirea
pentru ceilalți se transformă, pe nesimțite, în iubire de sine: „Cei pe care
Otoko îi pierduse trăiau încă în inima ei; dar nu mai erau ei, ci se
preschimbaseră pe nesimțite chiar în Otoko. Ōki din inima ei nu rămăsese
nealterat ci cursese, odată cu ea, prin timp. Amintirile despre el căpătaseră
culoarea iubirii de sine și se transformaseră. Otoko nu se gândise niciodată că
amintirile de mult trecute erau doar niște năluci, niște demoni orbi. Până la
patruzeci de ani trăise singură, fără să iubească și fără să se căsătorească,
astfel că era firesc să păstreze acele amintiri triste ca pe ceva de preț, și
poate era firesc să le transforme în iubire de sine”.
Pagină cu pagină, zeci de fragmente filigranate, de o frumusețe desăvârșită
și o senzualitate enigmatică, foșnesc ușor, mistuitor în cititor: „E un miros
plăcut de femeie. Este mirosul pe care-l emană în mod natural pielea unei femei
când e ținută în brațe de un bărbat care-i place. Orice femeie face asta, chiar
și o fetiță, și e un lucru pe care nu-l poate controla. E un miros care nu
numai îi dă curaj bărbatului, ci îl și liniștește și îl mulțumește. Este
mirosul prin care femeia spune că-l acceptă”. O impecabilă poezie a senzualului și a candorii!
YASUNARI KAWABATA,
Frumusețe și întristare, Traducere din japoneză și note de Florin Oprina,
Humanitas Fiction, 2013, 164 p.
No comments:
Post a Comment