Ca și mișcarea su­prarealistă în ansam­blul ei, și André Breton a fost preocupat de conceptul iubirii nebune (mai ales că a și trăit-o), acordând atenție iraționalului care o hrănește și o face să se ma­ni­feste în forme ce implică riscuri, coincidențe, impre­vizibil, întâmplare, sfidare a logicii comune.
Și dacă vorbim de această ecuație a incredibilei iubiri trăite de su­prarealiști, nu putem să nu ne amin­tim de încrederea lui Gellu Naum în frumusețea și puterea iubirii de a schimba fundamental ființa, de a-i releva adevăruri ascunse prin „vadurile“ interioare, distrugând toate standardele, toa­te etaloanele. Fantastica relație dintre el și Liggya i-a oferit acces la o „înălțime nemaipomenită“, transpusă permanent și în literatura sa. Iubirea a fost trăită de cei doi în formele ei superioare, autentice, ca experiență extatică: „prin dragoste pătrundeam în marele mister al lumii, prin dragostea pe care o realizam eu și pe care, fără nici un fel de orgoliu, cred că o realizează foarte puțini oameni. Majoritatea oamenilor izbutesc să cunoască doar mici fragmente ale unei per­manențe – de cele mai multe ori prin intermediul sexualității care, din fericire, le-a mai rămas“. Sau: „dragostea, înțelegerea și împlinirea dragostei sunt dincolo de tot ce am spus, acolo unde încep incredibilul și incomunicabilul“.
Iar dragostea trăită și gândită de André Breton nu putea fi decât miraculoasă, tainică, surprinzătoare, spectaculoasă și poetică. Având ca punct de plecare expe­riențe autobiografice (povestea de dragoste trăită cu a doua sa soție, Jacqueline Lamba, pe care o întâlnise în 1934), volumul din 1937 – Iubirea nebună – e un vo­lum hibrid, amalgam de proză, poezie, eseu filosofic și psihologic, reflecții despre arta modernă, amintiri, dialoguri avute cu apro­piați din viața culturală și chiar fotografii (așa cum procedase autorul și în Nadja).

Sub semnul dicteului automat

Cartea a fost privită ca un alt manifest al suprarealismului, titlul – prin clișeul asumat conștient-provocator – fiind o pledoarie pentru principiile suprarealismului aplicat la iubire: iubirea nu poate fi decât nebună, nesupusă regulilor sociale, liberă, revoluționară.
Paginile de aici se dovedesc un spectacol al asociațiilor ce fac din iubire totodată subiect al trăitului și al teoretizării din perspectivă etică, estetică și socială: „As­pirația oarbă spre «cel mai bine» ar fi de-ajuns ca să legitime­ze iubirea așa cum o concep eu, ca unic principiu de selecție fizică și morală ce poate garanta non-vanitatea mărturiei, a trecerii umane“; „Oamenii se descurajează stupid în privința dragostei – mi s-a-n­tâmplat și mie –, trăiesc dominați de ideea că dragostea se află întotdeauna în urma lor, niciodată înainte: secolele au trecut, dar minciuna iubirii se-ntâmplă me­reu numai la douăzeci de ani. Ei suportă (se resemnează, mai degrabă) să admită că dragostea nu-i pentru ei – cu cortegiul său de transparențe, cu o privire peste lume la care participă toți ochii clarvăzătorilor. Ei șchioa­pătă de amintiri înșelătoare, pe seama cărora pun până și originea unei căderi imemoriale, ca să nu se recu­noască prea vinovați. Și totuși, promisiunea de viitor din fiece clipă conține, pentru fiecare, întregul secret al vieții, gata să se-arate întâmplător într-o zi într-o altă ființă“.
Iubirea îl face pe Breton să deschidă șirul reflecțiilor pe marginea întâmplării, a coinciden­țelor, a corespondențelor (apariția femeii iubite îi pare descrisă anterior, premonitoriu, în poemul Tournesol din 1923), a perfec­țiunii, a simbolisticii cristalului, privilegiată fiind o concepție dramatică asupra stării de grație banalizată – crede acesta – de viziunea romanticilor. Conflictul grav ce transcede iubirea nebună este abordat din unghiuri contradictorii, principiul amorului pentru o ființă unică stârnind bătăi de cap. Iluzie sau realitate de netăgăduit? Se va lămuri scriitorul francez la un moment dat și va găsi formula atotcuprinzătoare: „Dragostea mea pentru tine n-a făcut decât să crească din prima zi: sub smochinul imperial, ea tremură și râde-n scânteile tuturor forjelor sale cotidiene. Și pentru că tu ești unică, nu poți să nu fii pentru mine întotdeauna alta, o altă tu însăți. Prin felurimea acestor flori de negândit, pe tine, cea schimbătoare, te iubesc acolo, în cămașă roșie, goală, în cămașă gri“.
Aflate adesea sub semnului dic­teului automat, paginile lui Breton au drept constantă schimbarea, dinamica surprinzătoare ce însoțeș­te căutarea unei noi fru­museți, gândite „exclusiv în scopuri pasionale“: „nimic n-aștept decât de la propria-mi deschidere, de la setea mea de-a pribegi în căutarea a tot ce există, sunt sigur că ea mă menține într-o comunicare misterioasă cu alte ființe disponibile, ca și cum am fi fost chemați să ne-ntrunim cât mai curând.
M-aș bucura ca viața mea să nu lase în urmă-i alt murmur decât cântecul unui pândar, un cântec de înșelat așteptarea“.

Unele declarații de iubire sunt poezie suprarealistă

Apariția femeii este echivalentă cu prezența frumosului. Conceptul pe care îl extinde aici Breton este cel de „frumusețea convulsivă“ (mai apăruse și în Nadja), percepută dincolo de regulile raționa­lului: „O asemenea frumusețe n-ar putea emana de­cât din sentimentul răvășitor al lucrului revelat, din certitudinea absolută dată de irupția unui înțeles care, prin
în­săși natura lui, nu ne putea parveni pe căile ordinare ale logicii“. Prin urmare, „fru­musețea convulsivă va fi erotic-voalată, explodant-fixă, magic-circumstanțială sau nu va fi deloc“.
Enunțarea unor noi principii ale realismului, analiza unor poe­me, o anchetă literară, confruntarea dintre poeme și viața propriu-zisă, punerea cap al cap a coincidențelor, discuții și întâmplări trăite alături de Alberto Giacometti, vizita lor într-un talcioc, istoria evoluției statuii lui Giacometti care este reprodusă în cartea lui Breton, atașamentul scriitorului francez față de o lingură de lemn lucrată țărănește, reve­lația conotațiilor sexuale ale lingurii și ale condurului Cenușăresei, citite și prin prisma lui Freud – constituie mereu prilej pentru sclipiri de gânduri pline de poezie.
Dacă unele reflecții asupra iubirii intră în logica eseului, unele declarațiile de iubire sunt pur și simplu poezie suprarealistă: „astăzi încerc întreaga emo­ție a-mplinirii fizice, atinse după ce-am pășit vioi alături de cea pe care-o iubesc până la-ndepăratul, magnificul strat de culoarea timpului, unde-mi imaginam că tuberoza e neagră“.
Ultimele pagini ale cărții ar putea fi favoritele multor cititori, căci conțin o scrisoare pe care Breton i-o adresează fiicei sale, pentru momentul în care aceasta va împlini șaisprezece ani. Și în această scrisoare, ce acoperă douăsprezece pagini, iubirea nebu­nă e mai presus de orice, valoare supremă a existenței omenești, așa cum transpare și din ultimul gând scris de Breton: „Vă urez să fiți nebunește iubită“.

André Breton, Iubirea nebună, traducere din limba franceză şi note de Ovidiu Nimigean, Editura Polirom, 2019

Articol publicat Suplimentul de cultură
 http://suplimentuldecultura.ro/27799/frumusetea-convulsiva-a-iubirii