Olga sau farmecul fermității discrete

Bernard Schlink s-a impus în lumea literară odată cu succesul romanului Cititorul, unde aducea în atenție tema incomodă a vinii individuale și colective resimțite de generațiile din Germania după Holocaust. Deși roman clasic, impactul emoțional și ideologic al sensului problematic a fost puternic, în prim-plan trecând relația dintre înțelegere și condamnare: nu poți condamna ceea ce înțelegi.

Olga, romanul publicat în 2018 de Schlink, poate fi plasat în aceeași zonă tematică, autorul revizitând trecutul Germaniei, doar că aces­ta este mai degrabă romanul singurătății unei femei, solitudinea fiind trăită pe fondul celor două războaie mondiale și al prejudecăților sociale. Olga trăiește într-o Germanie unde originea sa umilă îi împiedică evoluția, cu atât mai mult cu cât nevoia sa de indepen­dență o determină să urmeze studii aproape imposibile pentru o femeie ca ea – săracă și de origine slavă.

Rămasă de mică orfană, Olga va fi crescută de o bunică rigidă și va trăi anevoios într-o lume a germanilor, în preajma Primului Război Mondial. Va refuza să i se germanizeze numele (bunica vrea să o numească Helga), conturân­du-se încă din adolescență o ne­dezmințită rezistență la presiunile sociale. Se îndrăgostește de un băiat neamț, fiu de industriași bogați, motivul iubirii nepermise de familia băiatului fiind depășit atunci când Herbert alege să nu se supună familiei, dar nu pentru a se căsători cu Olga. O iubește, dar, în timp ce ea se zbate să devină învățătoare, el preferă să călătorească, să organizeze și să conducă expediții în locuri îndepărtate – Africa, America, ținu­turile arctice – de unde, la un moment dat, nu se va mai întoar­ce, Olga rămânând prinsă în așteptarea dată de promisiunea acestuia că va reveni până la începutul iernii. Herbert nu este un simplu personaj de roman, ci are ca punct de plecare existența reală a ofițerului și aventurierului german Herbert Schröder-Stranz, pasionat de cucerirea ținu­turilor nordice, unde a și dispărut, dar Bernard Schlink nu insistă asupra acestui subiect.

Adolescența o face să își retrăiască povestea de dragoste

Femeia își va trăi viața în umbra acestei iubiri, ultima parte a romanului – epistolară – amintind de Scrisorarul lui Șișkin. Alături de atrocitățile istorice și de problemele vieții cotidiene, în scrisorile pe care Olga continuă să le trimită mulți ani după dispariția bărbatului iubit (scrisorile încep în 1913 și se termină în 1970), găsim confesiuni care conturează o frumoasă poveste de dragoste in absentia: „Iubesc putința ta de a te entuziasma, de a te risipi, de a te avânta cu toată inima peste obstacole, iubesc felul în care luminezi. Așa ești tu, nu e posibil să te iubesc așa cum ești și, totodată, să mă aștept să fii chibzuit“.

Olga, fetița îndărătnică și am­bițioasă, lipsită de iubirea ce­lor din jur, devine o femeie independentă și, ajunsă învățătoare, va trăi în singurătate într-un sat, până când, la 53 de ani surzește. Nu mai aude propaganda hitleriș­tilor, dar nici muzica și sunetele naturii: „Dar nimic nu e atât de neplăcut auzului încât să nu mai vrei să auzi nici binele odată cu răul“. Își va câștiga traiul prin munca de croitoreasă, dar singurătatea i se va adânci, cu atât mai mult cu cât ajunge la ea și al Doilea Război Mondial.

A doua parte a romanului se petrece în anii ’50, când Olga lucrează în casa unei familii, personaj central devenind fiul acesteia, Ferdinand, de care Olga se ata­șea­ză, mare parte a cărții devenind un dialog între bătrâna femeie trecută prin roțile zimțate ale istorie și tânărul dornic să afle, să învețe. Adolescența acestuia o face să își retrăiască povestea de dragoste și să o interpreteze cu alte nuanțe: „Deșertul – în deșer­tul de nisip voia el să sape fântâni și să construiască fabrici, iar în deșertul de gheață, să cerceteze Pasajul și să cucerească Polul, numai că totul era mult prea mare – și pe deasupra era numai vorbărie. Nu voia să facă nimic în de­șert, voia doar să se piardă în el. Voia să se piardă în depărtări. Dar depărtările înseamnă nimic. Voia să se piardă în Nimic“.

Impresionează în această carte psihologia eroinei

Cuplul acesta de personaje aparținând unor generații diferite este o tehnică pe care autorul a folosit-o și în Cititorul. Dacă în romanul său de succes tânărul îi citea femeii analfabete, de data acesta Ferdinand este tânărul care trebuie să comunice cu o femeie care nu aude. Se creează astfel contextul favorabil unei intimități apar­te, unei conexiuni sufletești pe fondul căreia înțelegerea crește altfel: „Vorbitul nu se petrecea niciodată la întâmplare. Când mergeam împreună, tăceam și în res­tul timpului, la fel ca în drumeții. După ce vedeam un film, puteam să vorbim despre el abia după ce părăseam cinematograful, mergeam o bucată de drum, găseam un local și ședeam acolo față în față. Și când eram în vizită la Olga, totul era altfel decât acasă sau la prieteni. Gătitul împreună, pusul mesei, aducerea mâncării, strânsul și spălatul vaselor – altminteri ceva plin de vioiciune și vorbărie, ceva gălăgios – se petreceau în tăcere.

Olga ar fi putut să vorbească. Dar nu-i plăcea să vorbească fără să-și vadă interlocutorul, reacțiile lui, obiecțiile lui. Orice am fi avut de vorbit trebuia să aștepte până când ședeam față în față la masă“.

În partea a treia a romanului, autorul recurge la răsturnări de situații și își surprinde cititorii prin revelația unor legături de pe­s­te ani între personaje, legături ce permit descoperirea scrisorilor pe care Olga i le trimisese lui Herbert. Sunt scrisori care nu au ajuns la destinatar și care scot la iveală existența unui copil al celor doi.

Dacă prima parte a romanului a constituit o consemnare mai degrabă laconică și aspră a întâmplărilor, scrisorile Olgăi compensează prin subiectivitate, fiind dense, emoționante. Poetice sau interogative, rândurile trimise în eter de Olga, deschid probleme fie de interes istoric și politic (globalizare, Holocaust, inechități sociale), fie intim: „Ce este dorul? Uneori e ca un obiect pe care nu poți să-l treci cu vederea, care nu poate fi mișcat din loc, care deseori îți închide calea, dar al cărui loc e în cameră și cu care m-am obișnuit. Dar apoi cade brusc peste mine, ca o lovitură ce m-ar putea face să izbucnesc în țipete“. Sau: „Sunt vise de despărțire din care m-am trezit tristă și plină de tandrețe față de omul mărunt care se face tot mai mic. În visul meu nu vei cânta când urci povâr­nișul noaptea în goană. Nimeni nu va cânta. La atâta moarte și pieire, e liniște“.

Pe fondul estompat al istoriei Germaniei obsedate de grandoa­re, impresionează în această carte psihologia eroinei, puterea de în­țe­legere la care ajunge Olga, fermitatea discretă a atitudinii și blândețea unor trăiri în mijlocul traumelor sociale și intime.

Bernhard Schlink, Olga, traducere din limba germană şi note de Mariana Bărbulescu, Polirom, 2019

Articol apărut în Suplimentul de cultură