„Îmbrățișarea și povestea în același timp” – interviu cu Fania Oz-Salzberger

Fania Oz-Salzberger, istoric israelian de renume și fiica lui Amos Oz, împreună cu care a scris volumul Evreii și cuvintele, tradus la Editura Humanitas, a fost în 2016 una dintre invitatele speciale ale Bookfestului. Cu acest prilej, am vorbit nu doar despre volumul scris împreună cu tatăl său, ci și despre cum se împacă literatura cu istoria, despre Biblie, fanatism, umor sau despre puterea poveștilor și a îmbrățișărilor.

În casa dumneavoastră, literatura și istoria stau la aceeași masă. Ficțiunea și nonficțiunea. Cum se împacă? Ce au de câștigat? Ce au de pierdut?

Ficțiunea și nonficțiunea. E o întrebare bună, căci cartea nostră, Evreii și cuvinetele, este scrisă de un romancier și de un istoric, iar oamenii cred greșit că istoria are drept obiect faptele, iar literatura miturile. În realitate, istoria și literatura comunică între ele, leagă o conversație interesantă, pentru că amândouă caută adevăruri despre natura umană.

În volumul Evreii și cuvintele se pune un mare accent pe educația bazată pe interogație. Întrebările pot schimba vieți. Vă amintiți o întrebare pe care ați pus-o și care v-a schimbat felul de a privi lumea?

Când eram mică, prima întrebare de care îmi amintesc e una pe care i-am pus-o mamei pe când aveam doi ani. Ce rost au mamele? Mi s-a răspuns că mamele au grijă de copii. Când am întrebat-o ce rost au tații, mi-a răspuns că tații există pentru a citi și a scrie cărți. Nu știu dacă mi-a schimbat viața, dar mi-o amintesc.

Nu credeți în Dumnezeu, dar cunoașteți Biblia mai bine decât mulți credincioși.

Recent, călătorind cu avionul de la Londra la Tel Aviv, un mare rabin trebuia să se așeze lângă mine și nu voia, din cauză că eram femeie. A încercat să schimbe locul și nu a reușit, așa că a trebuit să se așeze lângă mine. I-am spus că îi urez călătorie plăcută, chiar dacă nu dorește să stea lângă mine. Mi-a răspuns că nu era ceva personal. Apoi, am început să discutăm și am tot discutat, până am ajuns la Tel Aviv. A fost cel mai bun zbor din viața lui. Mi-am dat seama că poate rabinul știe Talmudul mai bine decât mine, dar eu știu Biblia mai bine decât el. Frumusețea culturii israelite este că ne învață că Biblia este o literatură bună. Eu cunosc și iubesc Biblia în următorul fel: ca pe o literatură minunată. Ca pe Homer, ca pe Shakespeare, ca pe Dostoievski.

Ce nu vă place în Biblie? Ce vă place?

Nu îmi plac multe. Violența, cruzimea naturii umane. Biblia e literatură bună, dar nu mi-ar plăcea să trăiesc în ea. De asemenea, pe alocuri, nu peste tot, nu îmi place accentul pe ego, evreii sunt cei mai importanți.

Îmi place că atunci când ajungi la profeți, dintr-o dată, nu evreii sunt centrul lumii, ci omenirea, asta e esențial.

Tatăl dumneavoastră a scris o carte extraordinară – Cum să lecuiești un fanatic – despre formele mai puțin vizibile ale fanatismului. Care credeți că sunt cele mai periculoase forme de fanatism azi?

Cu siguranță și din nefericire, fanatismul islamist. Dar nu este doar acesta, ci și șovinismul, neo-naționalismul din Europa și chiar și din America, dar și fanatismul evreiesc, cu care încerc să mă lupt în propria-mi țară.

Și dincolo de fanatismul religios, niște forme mai mărunte de fanatism?

Mulți dintre oamenii pe care îi cunosc sunt fanatici. Dar putem fi un pic fanatici în propria noastră casă sau la locul de muncă. Nu îmi plac în mod special cei care sunt umani în sferele înalte, dar sunt fanatici în cele mărunte. Cu toții cunoaștem astfel de oameni.

Considerați că moștenirea de la o generație la alta depinde de mesajele lingvistice. Ce mesaj v-ar plăcea să transmiteți celor care vor urma?

„Mesaje lingvistice” e o sintagmă destul de seacă. Când vorbesc despre asta mă gândesc să te așezi lângă propriul copil, nepot sau copilul unui prieten, să-l îmbrățișezi și să-i citești o poveste. Își va aminti mereu atât îmbrățișarea, cât și povestea. De asta va depinde civilizația în secolul următor.

Se afirmă în carte că o doză de umor ireverențios prinde bine în orice situație. Evreii știu să râdă mai în toate situațiile. Dau dovadă de un umor care demistifică. Ce riscă cei care nu știu?

Umorul evreiesc este deseori umor negru. Poți râde despre orice. De la Holocaust până la Dumnezeu cel atotputernic, se pot pune laolaltă Dumnezeu și Holocaustul. Cred că cei care aparțin altor religii monoteiste (nu le voi da numele) nu se pricep să râdă de ei și de zeii lor. Cred că atunci când nu ești capabil să râzi de tine și de lucrurile mărețe din viața ta, pierzi o dimensiune critică a umanității. Tatăl meu spunea, și citez din cartea lui, „Nu am întâlnit niciodată un fanatic cu simțul umorului”.

Care este cartea dumneavostră preferată dintre cele scrise de Amos Oz? De ce?

Poveste despre dragoste și întuneric, pentru că am aflat de acolo de unde vin eu, de unde se trage numele meu – Fania -, dar și pentru că din această carte generația mea află de unde vine Israelul și cred că această carte importantă ne-a făcut un serviciu minunat.

Aveți și rădăcini românești. Sunteți de câteva zile în România. Ne puteți spune ceva ce vă place aici sau ceva ce nu vă place?

Părinții mamei mele se trăgeau din Basarabia și acasă, între ei, când voiau ca noi să nu înțelegem, vorbeau românește. A fost prima lor limbă. Unchiul meu se numea Carol, după rege. Vreau să vă spun că, venind aici pentru prima dată în viața mea, una dintre cele mai frapante constatări a fost că oamenii au un aspect familiar. Arată familiar, se mișcă familiar și vorbesc familiar. Și, deși bunicii mei îmi ziceau că eu nu înțeleg româna, mie mi se pare că înțeleg un pic. Așadar, nu mi se pare că am venit într-o țară străină, ci într-o țară pe care ți-o amintești de la marginea viselor din copilărie.

(articol apărut inițial pe Bookaholic.ro)