Refugiul timpului a fost catalogat drept un mare roman despre Europa, un continent care are nevoie de viitor, unde trecutul este reinventat și nostalgia este o otravă. Titlul face trimitere la nevoia omului de a se adăposti în fața haosului, în fața prezentului care se dovedește pentru mulți oameni o țară străină. Iar trecutul poate fi un astfel de adăpost, un spațiu sincronizat cu timpul lor interior, o peșteră de care oamenii au nevoie pentru a mai putea fi fericiți: „Un loc de adăpostit timpul și unde te poți adăposti de timpul de afară”.
După cum declara într-un interviu, ideea acestei cărți s-a născut din sentimentul că ceva a mers prost în mecanismul timpului. Certitudinea dezintegrării lumii odată cu invadarea populismului ai cărui adepți vând un „trecut luminos”, spre deosebire de comuniștii care vindeau un „viitor luminos” l-a determinat pe scriitorul bulgar să răscolească trecutul, să scrie o poveste despre „referendumurile pe trecut”, ca revoltă față de lipsa de sens și de viitor, față de prezentul ce capătă tot mai adesea un aer apocaliptic. Gospodinov recurge adesea la intertextualitate, iar „ancorele” aruncate strâng semnificații mai ales din Muntele vrăjit, Odiseea, Borges, Sontag, Sfântul Augustin, Cioran sau T. S. Eliot.
Așa s-a născut personajul său, Gaustine, care inițial înființează clinici ale trecutului pentru oamenii care își pierd memoria. Apoi pentru oamenii care vor pur și simplu să evadeze din prezent. Doar că de la un act medical se ajunge la un program politic european, căci nu mai este vorba de a explora doar trecutul individual al pacienților, ci de a crea „referendumuri europene despre trecut”. Fiecare țară ajunge să organizeze referendum pentru a-și alege deceniul în care să se întoarcă. Este un bun pretext pentru ca scriitorul bulgar să reviziteze punctele esențiale din istoria locală a unor state precum Elveția, Germania, Bulgaria, Danemarca, România sau Austria și să le reamintească astfel cititorilor secvențe de istorie și de specific național, evidențiind motivele pentru care e dificil să faci o alegere. Fiecare deceniu are un dublu tăiș, haosul și pericolul pândesc pretutindeni și mulți cetățeni aleg altceva decât statul.
În Refugiul timpului se amestecă două voci, a lui Gaustine (o prescurtare a lui Garibaldi Augustin) și a naratorului, care se desfășoară în paralel, adesea împletindu-se. Naratorul este o voce enigmatică, pasiunea sa este de a străbate secole și țări pentru a aduna poveștile trecutului. La rândul său, Gaustine este un „vagabond în timp” care își îndepărtează viața de realitatea contemporană, citind știri vechi, purtând haine vechi zdrențuite și bântuind străzile pierdute ale secolului al XX-lea. E un om singur, anacronic și respinge apocalipsa funcționărească.
Gaustine înființează o clinică pentru bolnavii de Alzheimer, oferindu-le acestora posibilitatea de a pătrunde în încăperi ce conțin obiecte din perioada cea mai frumoasă a vieții lor. Vânează trecutul și îl închide în camere. Clinica este structurată pe decenii și are spații ce recreează epocile trecute în detalii veridice, pentru a ajuta pacienții să-și păstreze amintirile, să se transporte înapoi în timp pentru a debloca ceea ce a mai rămas din amintirile lor care se estompează. Astfel, se recreează specificul deceniilor din secolul XX, se revizitează istoria cea mică, dar și cea mare. Experimentul se dovedește atât de reușit, încât ideea este preluată mult dincolo de zidurile spitalului, ajungându-se la orașe ale trecutului sau chiar țări ale trecutului.
Cei doi se plimbă prin pasajele trecutului și strâng în clinici tone de cotidian, căci trecutul e mai mult decât un decor. Pentru a descuia memoria, e nevoie de chipuri, de obiecte uitate, de tăceri, de hituri, de tapete, de ziare, de meciuri, de reclame („deodată, reclamele au devenit adevăratele știri despre epoca respectivă. Poarta de intrare spre ea. Memoria vieții de zi cu zi, care se strică cel mai repede și prinde un strat de mucegai”), de calendare de perete, de aromele săpunurilor, de vârfurile ascuțite ale pantofilor pe atunci la modă, de actori, de program TV, de prețuri, de zvonuri, de mărci de țigări sau pur și simplu de cuvinte care deschid porți neașteptate către alte vremuri: „După mai mulți ani am înțeles că trecutul se ascunde cu precădere în două locuri – în după-amiezi (în felul în care pică lumina după orele prânzului) și în mirosuri. Acolo îmi puneam capcanele. […] Timpul nu își face cuib în extraordinar, el își caută un loc tăcut și liniștit. Dacă descoperi urme ale altui timp, aceasta se va întâmpla într-o după-amiază cu totul banală. O după-amiază în care nu a avut loc nimic special, nimic decât viața însăși”.
Cum se poate produce trecutul? Cel mai ușor prin povești și prin memoria mirosurilor pentru care nu există denumiri, care nu se lasă captate decât prin intermediul cuvintelor, prin descriere și comparare: mirosul de pâine prăjită, de asfalt, de ploaie, de cafea râșnită manual, de magazine, de nerăbdare, de bucurie. Doar că la nivel național, trecutul, prin activarea straturilor de memorie, nu este atât de luminos, ci mai degrabă un „monstru discret”, o cutie a Pandorei. Potopul trecutului se poate dovedi uneori mai distrugător decât prima dată, ca orice istorie care se repetă.
Gospodinov s-a jucat inteligent cu perspectivele individuale și naționale asupra trecutului, strecurând adesea remarci în care mustește umorul negru și ironia („Spre deosebire de țările scandinave, care nu se puteau decide pe care dintre perioadele fericite să o aleagă, România era zdruncinată de îndoieli, dar din motive contrare”) sau schimbând afirmații celebre: „Dumnezeu nu e mort. Dumnezeu a uitat. Dumnezeu e atins de demență. […] Uneori amestecă vremurile, încurcă amintirile, trecutul nu curge într-o singură direcție”.
No comments:
Post a Comment