Wednesday, June 14, 2023

Moartea unei lumi - Cormac McCarthy

 


Pentru titlul romanului „Nu există țară pentru bătrâni“ (2005), Cormac McCarthy a preluat un vers din celebrul poem Sailing to Byzantium al lui Yeats, asa cum a făcut-o și Philip Roth pentru romanul Animal pe moarte, fragmente din același poem regăsindu-se și în romanul Dizgrație al lui Coetzee. Intertextualitatea nu este deloc întâmplătoare, căci atât Yeats, cât și McCarthy creează, apelând la viziuni total diferite, alegorii ale călătoriei sufletului omenesc prin lume și ale agoniei unei generații. Prin acest roman, Cormac McCarthy le-a oferit fraților Coen o materie primă excelentă pentru nu mai puțin celebrul film cu același nume, răsplătit în 2007 cu patru premii Oscar.

La o primă vedere, atât cartea, cât și filmul sunt receptate ca niște creații cu o intrigă din care tâșnește sângele traficanților de droguri, al șerifilor sau al altor victime aparent nevinovate. Protagoniști sunt șeriful Ed Tom Bell, veteran și fals erou de război, Anton Chigurt, un personaj întunecat, geniu al morții, „profet al nimicirii“, în urma căruia nu rămâne nimeni în viață și sudorul Llewelyn Moss, veteran al războiului din Vietnam care dă peste o mulțime de morți în deșert, dar și peste o valiză cu două milioane de dolari, care va aduce pe urmele sale două grupări criminale. 

Desfășurarea evenimentelor este foarte alertă, cartea putând fi considerată la o lectură superficială, un western modern violent, o poveste palpitantă, terifiantă, de tip thriller. Însă autorul recurge în construcția cărții la două voci: una a naratorului impersonal care decupează scenele „vânătorii” și ni le prezintă sec, precis și o voce la persoana întâi, vocea șerifului care va întrerupe iureșul împușcăturilor și al morților, introducând astfel în roman și o fundamentală diferență între descrierea realității brute și interpretarea acesteia. Această voce a șerifului – total atipic, nu omorâse niciodată pe nimeni –, pare să plutească peste tot ce se întâmplă, este una profundă, reflexivă, contemplând și cugetând nu numai la evenimentele la care este mai mult martor decât actor principal, ci și la condiția umană surprinsă în tăvălugul așa-zisei evoluții. 

Amărăciunea sa este întreținută de iluzoria evoluție/emancipare a lumii și de indiferența oamenilor. Spectacolul din paginile carții este al unei „lumi care se duce dracului“ cu fiecare zi ce se scurge prin fața noastră, ilustrativă fiind compararea unor chestionare completate în aceleași școli, la patruzeci de ani distanță. Fiind puși să răspundă la întrebarea ce viza cele mai mari probleme din școli, se observă că de la vorbitul în timpul orei, alergatul pe coridoare și mestecatul gumei în timpul orelor se ajunge nici mai mult, nici mai puțin, la viol, crimă, incendiu, sinucidere și droguri, fără ca oamenii să poată conștientiza gravitatea acestor diferențe.

Gândurile șerifului (multe dintre ele, din păcate, nu se regăsesc și în film) se distanțează de evenimentele rememorate, patrunzând în consistența internă a realității lumii aflate sub semnul iremediabilei descompuneri. El își arogă în acest roman rolul de a trăi în lumea pe care se străduiește să o înțeleagă și să o vegheze ca un simplu păzitor, regăsindu-se mai tot timpul la marginea evenimentelor, mereu surpins de acestea, dezamăgit în sine de propria-i lipsă de importanță.

Ca și călătorul lui Yeats, și Bell este un călător ce poartă cu sine și urmează o anumită viziune asupra vieții, resimțind dureros drumul omenirii nu spre un oraș al eternității, nu spre un paradis cu păsări de aur, cântând în copaci de aur, ci către ținuturi apocaliptice. Meditațiile sale sfredelesc neîncetat în această obsesivă natură a lumii lipsite de temelie și fără rânduială. 

La un moment dat, lumea îi apare împărțită între tineri și bătrâni, el însuși se va simți un  bătrân care nu-și mai găsește locul în noua lume. Este o figură trist-luminoasă, un om al vremurilor trecute, pentru care diferenta dintre bine și rău nu este relativă, capabil să privească lumea de la înalțimea necesară unui diagnostic tranșant: „La oamenii de-acum, dacă le explici ce-i bine și ce-i rău, s-ar putea să îți zâmbească. Dar eu n-am avut niciodată îndoieli cu lucruri din astea. Când îmi făceam gânduri legate de lucruri din astea“. Insensibilitatea oamenilor la invazia răului pe care îl poartă în ei și primejdia ideilor aparent progresiste ies mereu la suprafață, așa cum se vede și din acest dialog pe care șeriful îl are cu o distinsă doamnă: „Nu-mi place în ce direcție se îndreaptă țara asta. Eu vreau ca nepoata mea sa aibă voie să facă avort. Și-atuncea eu i-am zis, știi ce, doamnă, nu cred că dumneata îți faci griji pentru direcția în care se îndreaptă țara. După cum văd eu că merg lucrurile, nu-mi fac cine știe ce probleme că n-o să poată să facă avort, ci că o să aibă voie să te eutanasieze pe dumneata“. Senzația finală de înfrângere îi pare mai amară ca moartea, căci îi este aneantizată orice speranță, atâta timp cât, o dată cu lumea bâtrânilor, moare și amintirea acesteia, iar principiul său că totul poate fi înțeles, încetul cu încetul, se dovedește o iluzie.

Nu întâmplător, figura centrală, obsedantă pentru toți este Anton Chigurt (interpretat exceptional de Javier Bardem), o umbră aducătoare de moarte, ale cărei principii scapă înțelegerii celorlalți. El se află mereu cu un pas înaintea șerifului. De o răceală inumană, îi împușcă privindu-i în ochi pe toți cei care îl incomodează sau care îi văd fața în situații limită, arma sa preferată fiind una cu glonț captiv, asemănătoare cu cea folosită la uciderea vitelor. Logica sensului, atat de mult căutată de șerif, nu există în cazul lui Chigurt, care crede mai degrabă în fatalitatea destinului. Însă, pe cei doi tineri care îl ajută să scape după ce este rănit într-un banal accident de circulație, îi cruță. O umbră de umanitate pare să mai existe. Doar că îi plătește și le cere să uite că l-au văzut. De parcă ai putea uita că ai văzut moartea! Moartea propriei lumi…

Urmând această logică, în romanul Drumul lumea imaginată de McCarthy va fi una post-apocaliptică. Relația tată-fiu, introdusă încă din finalul romanului Nu există țară pentru bătrâni (când șeriful se reîntâlnește în vis cu tatăl său mort la o vârstă mai mică decât a lui, rolurile putând fi reversibile), devine esențială pentru supraviețuire, întrucât transmiterea valorilor de la o generație la alta pare a fi singura speranță pentru umanitate.


Cormac  McCarthy, Nu există țară pentru bătrâni, Traducere din limba engleză și note de Radu Pavel Gheo, Polirom 


No comments:

Post a Comment

Cum ajungem la singurătate

🌱Singurătatea nu este numai un simptom, adică un semn al unei boli, ci este ea însăși o boală. 🌱Faptul că și tinerii suferă de singurătate...

Cele mai citite