Lui David Grossman îi place mult
să povestească și să caute, să descopere prin poveștile sale sensul unor
existențe, să depășească îndoieli. Traume personale sau istorice, memoria,
identitatea, adolescența și autoprotecția sunt teme centrale ale literaturii sale.
Sunt
și copii în zigzag a apărut în 1994, iar în 2022 a fost
tradus din limba ebraică, la Editura Polirom, de către Gheorghe Miletineanu.
Romanul nu se înscrie în categoria cărților întunecate cu care poate că David
Grossman i-a obișnuit pe mulți dintre cititori, ci este un roman picaresc, un
bildungsroman poznaș. Protagonistul este un băiat de aproape treisprezece ani care,
odată urcat într-un tren, iese din copilăria cuminte și are parte de fel și fel
de aventuri, menite să-l maturizeze.
Amnon Feuerberg (Nono) este un puști
care locuiește în Ierusalim cu tatăl său, Iacob. Mama nu și-o cunoscuse, căci
murise când era mic. Fusese crescut mai ales de secretara și totodată amanta
tatălui, care era detectiv. La sfârșitul anilor ʼ60, cu o săptămână înainte de bar mitzvah, Nono este urcat într-un
tren și trimis la Haifa, la unchiul său, un educator distins, pentru a primi de
la acesta niște lecții de înțelepciune, „un ceremonial al torturilor” în
viziunea copilului, pentru care metodele unchiului erau o veritabilă amenințare
de care și-ar fi dorit să scape cu orice preț, căci se simțea un deținut
transportat către „o intoxicație cu educație”.
Doar că trenul în care se urcă este altceva
decât pare, cu atât mai mult cu cât copilul are o fantezie exorbitantă. Își dă
seama că acea călătorie este de fapt o farsă pusă la cale de tatăl său și de
Gabi, scopul fiind ca el să învețe să-și asume responsabilitatea propriilor
fapte, așa cum tatăl și-o asumase odată cu nenorocirile abătute asupra
poporului evreu.
Odată cu plimbarea cu trenul, adolescentul are de
trecut un examen de istețime și de cutezanță, precum Harap-Alb. După ce citește
scrisoarea pregătită de cei doi adulți, trenul care scârțâia din toate
încheieturile se transformă într-un parc de distracții ambulant, iar băiatul
este convins că tot ce se întâmplă în acel tren era o pieasă de teatru, că toți
călătorii aveau un rol bine determinat, pe care îl interpretau doar pentru el.
Parola secretă cu care trebuia să dezlege
acțiuni era o întrebare: „Cine sunt eu?”. Îi e rușine să pună acea întrebare cu
glas tare, e prima dată când își pune această întrebare și prima dată când
realizează că răspunsurile e posibil să fie multe și diferite și că lucrurile
nu sunt de la sine înțelese, așa cum în mod greșit crezuse: „și deodată ceva s‑a
scufundat în mine, dintr‑odată am devenit greoi, lent și aproape că mi‑a pierit
tot cheful de aventura asta și în mine s‑a trezit o mică părere de rău, ce se
întâmpla cu mine, cine eram eu...”
Personajele întâlnite în tren îl
determină să plonjeze în amintiri și vise anterioare, să facă asociații pline
de revelații, intensificând nevoia de a ști cine este. Mai ales întâlnirea cu
Felix Glick, un hoț faimos la nivel internațional („Era milionar și risipise
milioane. Jefuise bănci din lumea întreagă. Trăsese pe sfoară guverne. Umilise
poliții. Avea un iaht. Și mii de iubite”), îi deschide lui Nono porți
trepidante către maturizare. Înclinația către gesturi extravagante și adesea
ilegale se îmbină cu tristețea care persistă în inima lui.
Umorul se simte încă din incipitul
romanului, când băiatul, urcat în tren, privește pe peron: „Un băiat stătea la
fereastră și se uita la bărbatul și la femeia care‑i făceau cu mâna de pe
peron. Bărbatul dădea dintr‑o singură mână, cu mișcări scurte și timide. Femeia
își flutura amândouă mâinile şi o batistă roșie uriașă. Bărbatul era tatăl
băiatului, iar femeia era Gabriela, adică Gabi. El purta uniformă de polițist,
fiindcă era polițist, ea purta o rochie neagră, fiindcă negrul subțiază. Și o
rochie cu dungi verticale subțiază. Dar cel mai tare subțiază, râdea Gabi,
să stai lângă cineva mai gras decât tine, însă așa om ea încă nu găsise”.
Băiatul se străduiește să discearnă
între adevăr și înscenare, între realitate și povești inventate, între persoane și personaje. Alături de escrocul de origine română Felix, Nono are parte de
aventuri cum nu visase. Sub amenințarea armei, mecanicul îi permite să conducă locomotiva
trenului și „mi se părea că nu‑mi iese tocmai rău, tata se putea mândri cu
mine, eu conduceam, pur și simplu eu conduceam locomotiva aia, fiindcă nu mă
temusem, nu fugisem de pericol și eram atotputernic, fără limite, nesupus nici
unei legi, veşnic de‑acum încolo…”. Se plimbă cu cea mai frumosă mașină din
lume, mănâncă ananas și brânză dintr-o farfurie cu dunguliță de aur, fuge de
poliție.
Indiferent ce i se întâmplă, mintea
băiatului este plină de imaginea tatălui și de dorința ca acesta să se
mândrească cu puterea pe care o capătă fiul său de-a lungul aventurilor. De
asemenea, povestindu-i lui Felix viața sa, băiatul își lămurește relația cu
tatăl său și cu Gabi, dar și relația complicată dintre cei doi, felul aparte în
care îi iubea și lecțiile primite de la aceștia. Pe deasupra tuturor
amintirilor se așază un strat de tristețe, mai ales când copilul conștientizează
că escrocul Felix este primul om care îl ascultă cu adevărat.
No comments:
Post a Comment