Căderea, noul roman publicat la Editura Polirom în 2022, mi-a confirmat că Paul Țanicui este un scriitor subtil, a cărui literatură se citește pe de o parte cu plăcere, pe de altă parte fără să poți aluneca pe suprafațele ei. Subtilitate, profunzime, viziune, construcție impecabilă – acestea ar fi, din punctul meu de vedere, calitățile scrisului său, pe care în romanul Căderea le duce pe o treaptă superioară.
Căderea este un roman multistratificat, cu numeroase nivele de semnificație, cu sensuri și revelații ce cresc în cercuri ori din spirala celor văzute ori nevăzute. Cum Paul Țanicui este și scenarist și regizor, în roman există un scenariu de fond realist, legat de aceste experiențe ale autorului, adesea fiind adusă în discuție opoziția dintre ecran și viața adevărată, dintre vanitatea ori iluzia cinemtografiei și respectul pentru viața care înseamnă „să te apropii fără să distrugi“, să ieși la lumină. Aceasta va fi și experiența fundamentală trăită de protagonistul romanului, ieșirea din superficial și pătrunderea în esența vieții, grație unei iubiri cum nu știuse că poate exista.
Un regizor american, Martin Page, ajunge la filmări în Transilvania și se îndrăgostește de fiica producătorului local, Ana-Maria, care e licențiată în arhitectură, dar lucrează tot în domeniul cinematografiei. Spre surprinderea tuturor, se căsătoresc foarte repede, iar în luna de miere merg nu într-o destinație exotică, ci în locul preferat al tinerei, Valea Dejani, din Brașov, un ținut ferit de rutina distrugătoare a civilizației. În timpul unei plimbări, Ana-Maria dispare în mod misterios și începe căutarea sa, suspect fiind chiar Martin. De la nuntă se trece la o secție de poliție, dar una care are tavanul ca cerul. De la secția de poliție, odată cu reconstituirea întîmplărilor, ajungem în Valea Dejani, unde există o stîncă ce seamănă cu Masa Tăcerii și care vibrează miraculos. Cei doi sînt încercați de senzații stranii – gesturile se completează, iar senzațiile de plutire, de pace ireală sau de potrivire perfectă sînt izbitoare. Jurnalul fetei dispărute ne dezvăluie preocuparea acesteia pentru mistica ebraică și îl vedem pe Martin luptîndu-se cu specificul național al românilor pentru a ridica acea casă revelată tinerei, în vis, de către un înger și desenată de Ana-Maria în jurnalul său. Este locul magic unde cei doi urmează să se reîntîlnească, dincolo de timp și de spațiu, bineînțeles, căci amîndoi sînt capabili să simtă viața din spatele aparențelor.
Acesta este doar scheletul pe care Paul Țanicui adaugă poveștile altor trei cupluri și înfășoară multe și captivante straturi de sens, conexiuni surprinzătoare, poezie, reflecții și reflexii existențiale, mistică sau intertextualitate. Cititorul este întîmpinat încă de la primele pagini de motivul întrepătrunderii luminii cu întunericul, de jocul celor văzute cu cele nevăzute. Laitmotivul cărții devine povestea de dragoste care trece dincolo de timp și de spațiu și care este și o poveste despre bucuria lucrurilor mărunte, despre puterea minții, despre puterea cuvîntului, despre întruparea prin cuvînt și despre învățarea simplității.
Mai mult decît un roman, Căderea este o poezie a frumosului la care nu poate ajunge oricine. Mottoul cărții și urările de la nuntă îl transportă pe cititor într-o dimensiune a căutării frumuseții lumii, a simțirii celor nevăzute: „N-am scris niciodată poezie, dar încerc să văd lumea în cele mai bune ipostaze ale ei. Să văd ce se vede, dar mai mult, ce nu se vede. Frumuseţea ei ascunsă, misterul ei, magia care te loveşte uneori în moalele capului. Martin ştie asta pentru că și el vede la fel. Amîndoi am învățat să privim partea ascunsă a lumii ca o rezervă de speranță atunci cînd nu mai există speranță, ca o rezervă de bine cînd binele se împuținează, ca locul în care, măcar o dată în viaţă, fiecare dintre noi ar trebui să fim“.
Printre straturile realului și ale fantasticului, inserțiile mistice sînt uneori subtile, alteori explicite, iar poezia – o poezie a frumosului, a bucuriei, a verbului „a simți“ – țîșnește cu grație, cînd te aștepți mai puțin: „Consideră-mă cel mai nou parc din colecția ta. Există vîrste și în ploaie. Mai întîi sînt trimişi pe pămînt stropii care abia au învățat să cadă. Și ei o fac cu bucurie sărind jucăuş din acoperiş în acoperiș. Apoi le vine rîndul celor experimentați. Acestora le place să-şi dea drumul în grup, să plonjeze dintr-o bucată, fără nici o teamă. Vor ateriza în picioare de fiecare dată. La final vin cei care cîntă, cîntecul lor e cel care dă rod“. Sau poezia deșetului: „Da, deşertul poate fi mai variat decît se arată. E dovedit, oglinda oricărei ființe care-l calcă. Om sau sălbăticiune, el reflectă aceleași margini, doar că sînt percepute altfel – de la primul punct de lumină, tristeţea iubitorilor nopții, la ultima picătură de întuneric, salvarea celor pentru care ziua dă adevăratul sens al lucrurilor. E perpetua reîntoarcere, prezentul care nu există. Doar senzațiile fac diferența, dar ele nu pot fi măsurate. Prin urmare, timpul devine o chestiune relativă. Nu ia în posesie și nu lasă urme. Dacă n-ai fi condiționat de nevoi, aici, mai mult ca oriunde altundeva, ai putea întîlni eternitatea în forma ei nudă, nepervertită“.
O altă temă predilectă a romanului Căderea o reprezintă puterea vorbelor, întruparea prin cuvînt, mottoul cărții aparținîndu-i lui Tristan Tzara: „E atît de întuneric, că numai vorbele-s lumină“. Puterea minții și puterea cuvîntului scot poveștile de dragoste din contingent și le învăluie în farmecul lui Abraxas, în puterea inefabilă a lui Abracadabra. Căderea e o carte profundă și frumoasă, în miezul căreia stă alchimia existenței privite cu inimă de copil, cu atenție, cu căldură, cu tandrețe.
No comments:
Post a Comment