Istanbul Istanbul este prima carte a scriitorului turc Burhan Sönmez care a fost tradusă în limba română. Scriitorul a participat, în decembrie 2015, la Festivalul Internațional de Literatură de la București, la scurt timp după îi apăruse acest roman (al treilea), rapida traducerea în română pentru Editura Polirom fiind semnată de Leila Ünal. Burhan Sönmez are studii de drept, iar proză a început să scrie după ce, în 1996, rănit într-un asalt al poliției turce, a plecat în Anglia pentru o perioadă mai îndelungată. Cărțile sale au fost traduse în peste douăzeci de limbi, apărând la edituri mari, precum Gallimard sau Random House.
Istanbul Istanbul este un roman ce are în centru deopotrivă iubirea față de un oraș privit din multipele unghiuri, dar și puterea poveștilor de a aduce în interior lumea inaccesibilă de afară, de a atenua suferința ori de a ajunge la adevăruri incomode. Un doctor, un student, un frizer și un țăran bătrân sunt acuzați de anarhism, întemnițați și torturați consecvent în subteranele Istanbulului. Mintea, obișnuită cu viteza lumii de la suprafață, trebuie să se adapteze unui alt ritm. Le e greu până să se și recunoască.
Nu au la îndemnă pentru a supraviețui decât cuvintele și imaginația. După modelul Decameronului, în fiecare zi, timp de zece zile, câte unul dintre ei spune o poveste imaginară care se amestecă cu povestea tragică a prezentului în care trăiesc, dar și cu povestea propriului trecut, toate integrate în povestea unui Istanbul al zilelor noastre. Din fiecare poveste cresc alte povești, în subteranele unui oraș de poveste. Dacă în fundal se proiectează monstruos politica, în temniță cresc povești despre bunătate și iubire.
Granița dintre ficțiune și realitate devine foarte fragilă. Dincolo de betoane goale, mâncarea stricată, durerile torturilor îndurate, dincolo de timpul care stă în loc și face totuna ziua cu noaptea, adâncindu-se și lățindu-se chinuitor, dincolo de oamenii care își încolăcesc tălpile desculțe ca să se încălzească în celula lungă de doi metri și lată de un metru, trăiesc mai ales poveștile, dar, ca și Istanbulul, au și ele chipuri diverse.
Pentru doctor, student și bătrânul țăran, povestea reprezintă posibilitatea de a îndrepta gândurile departe de suferință, către lumea de afară, singura cale de a căpăta bună dispoziție. Doctorul și studentul caută prin povești să-și păstreze iluzia, să suspende prezentul, să evadeze din suferință.
În schimb, pentru frizerul Kamo, povestea este calea de a coborî în abisul lăuntric, în căutarea adevărului. Crescut la orfelinat, după ce mama cade în fântână și moare, frizerul ajunge să iubească literatura, poezia în special. Renunță în anul doi la facultatea de litere, pentru că era obligat să muncească. E epileptic. Vorbește în somn, ceea ce îi înspăimântă pe colegii de celulă. Ei pălăvrăgesc ca să treacă timpul, nu să dezvăluie secrete, căci sub tortură nicunul nu garantezaă păstrarea acestora. Nu vor să-și spună adevăruri.
Pentru frizer, care îl citise pe Dostoievski cu subteranele personajelor lui, doar adevărul are relevanță. Mizează pe puterea adevărurilor din povești: „tot ce povestesc sunt adevăruri pe care nu vor să le audă despre ei înșiși. În viața asta omul se teme cel mai mult de el însuși […]. Voi povesti totul despre mine și îi voi face să se confrunte cu acea parte din ei pe care nu vor să o vadă”. Povestea este pentru frizer o oglindă în care ceilalți își văd abisurile, adevărul neacceptat. Îi privește pe ceilalți cu suspiciune. Crede că omul nu are altă insulă în afară de el însuși. El e mereu într-o fântână, ceilalți în afara ei. Îi acuză că nu sunt în stare să se cunoască pe ei înșiși și să se confrunte. Se izolează de ei mai ales prin somn și tăcere, dar nu renunță la povești.
Uimește în roman capacitatea bătrânului țăran de a trăi ficțiunea ca realitate. Din momentul în care se trezește în celulă, acest loc devine un dublu al Istanbului. Aici fumează și bea ceai în timp ce spune sau ascultă povești. Dar tocmai poveștile sunt reale în irealitatea lor. Ceaiul și ceștile nu. Nici țigările, nici scrumiera. Dar gesturile și atmosfera creată – da. Așa și aburii, și zahărul. Și grija ca clinchetul linguriței imaginare lovite de pahar să nu ajungă la urechile gardienilor. Dar zâmbetele născute astfel sunt și ele reale. Bătrânul trăiește aievea ce gândește: „Fără să simtă nevoia să iasă afară, aducea lumea înăuntru, reușind o transcedere și a spațiului și a timpului. Această celulă era Istanbulul și fumul de țigară îi învăluia fiecare colț”.
Dacă inițial locul pare să domine timpul (toate personajele sunt preocupate de dimensiunea timpului), acesta capătă o altă adâncime și o altă greutate numai atunci când oamenii își împreună poveștile.
„Am început din nou să râdem. Omul când e beat și când râde uită de viitor, nu-i mai pasă de viață. Așa cum timpul încremenește când suferi, așa se oprește și când râzi”.
„În timp ce noi vorbeam, noaptea dintre cuvinte și flori s-a scurs ca apa dintr-o sticlă crăpată”.
Burhan Sönmez, Istanbul Istanbul, traducere din limba turcă de Leila Ünal, Polirom, 2016
No comments:
Post a Comment