Cărțile scrise de Zeruya Shalev explorează cu multă subtilitate resorturile tensiunilor lăuntrice (în special ale sufletului feminin), ale nefericirii și ale disfuncțiilor din cadrul familiei, avînd ca amprentă acuitatea percepției – migăloasă, scrutătoare, capabilă să exploreze în profunzime. Romanele acestei scriitoare sînt psihologice, narațiunea coboară adînc în abisurile conștiinței și explorează vina, frustrările, senzația eșecului ascuns în relațiile dintre bărbați și femei, dar și dintre părinți și copii.
Într-un interviu acordat în timpul vizitei în România din 2014, autoarea declara: „Mă atrage mai mult analiza dificultăților și conflictelor din anumite relații, pentru că acestea sînt situațiile care cheamă schimbarea și aduc la suprafață adevărata natură a oamenilor, mai degrabă decît rutina, relaxarea. Aceste conflicte sînt ca un cutremur. Totul iese la suprafață. Ele nu conduc la sfîrșitul iubirii, ci la o cunoaștere mai adîncă a propriei persoane și a celuilalt“.
Zeruya Shalev vede în natura umană cea mai complexă, provocatoare și captivantă realitate din univers: „complexitatea, fragilitatea, conflictele și contradicțiile, copilăriile, orbirea, tînjirea după dragoste, dorința de a fi fericit, alături de forțele autodistructive – toate aceste lumini și umbre sînt surse de fascinație, compasiune și inspirație“. Dimensiunile căderilor sufletești răsfrîng dimensiunile suferinţei, iar Zeruya Shalev surprinde cu multă finețe tensiunea copleșitoare dintre amintire și nevoia de înnoire, zvîrcolirile sufletelor fărîmițate.
Romanul Destin, tradus recent la Humanitas Fiction de către Ioana Petridean, a fost scris de-a lungul a cinci ani și are în centrul său o femeie care, după moartea tatălui, încearcă să-l înțeleagă pe acesta și să-l ierte. Nucleul tematic al narațiunii este și aici familia, urmărindu-se în special relația dintre copii și părinți, dar și problemele din cuplu, pe fondul unui Israel al zilelor noastre. Fondul politic este mai accentuat decît în romanele precedente, căci Zeruya Shalev urmărește destinele individuale în strînsă legătură cu istoria, cu conflictele politice. Tabloul Israelului contemporan este unul complex, în prim-plan nu mai regăsim conflictele externe sau Holocaustul, ci problemele interne – trauma armatei, resentimentul față de englezi, paradigma religioși-nonreligioși.
Structurile narative se bazează în mare măsură pe mecansimele memoriei. Buclele temporale permit nu doar călătorii în spațiu, ci mai ales în timp și astfel se pun față în față generații diferite, dar mai ales se urmărește felul în care evenimentele politice schimbă destinele mai multor generații. O altă temă valorificată nuanțat în roman este identitatea personală strîns legată de cea colectivă, cele două dimensiuni putînd fi atribuite și titlului.
Atara este arhitectă, are aproape 50 de ani, din prima căsătorie are o fiică, plecată în California, și împreună cu actualul soț are un băiat, Eden. Acesta a trecut deja prin serviciul militar obligatoriu și durerea mamei este de a-l vedea transformat într-o armă de război, lipsit de bucuriile și dezinvoltura tinereții. În urma armatei, în timpul căreia a dat dovadă de o reziliență ieșită din comun, își petrece cea mai mare parte a timpului încuiat în cameră, respingînd orice încercare a ei de a discuta. Din Eden mai rămăsese doar o privire goală. Și relația cu Alex, soțul actual, este una problematică, marcată de distanțare emoțională și atitudini opresive, disprețuitoare.
Atara avusese o copilărie nefericită, secretele tatălui și atitudinea distantă a acestuia afectînd-o profund. Privește către copilărie ca spre o închisoare în care nu avea unde să se ascundă în fața mîniei și violenței tatălui său. Acum nu poate trăi doliul fără să încerce să facă lumină în trecutul familiei sale, fără să știe cine a fost tatăl său cu adevărat și care i-au fost motivele atitudinii de neînțeles. Atara se ocupă cu restaurarea clădirilor, dar acum vrea să-și restaureze viața, trecutul familiei, deși Alex, soțul său, încearcă să îi taie elanul: „Ți-am mai spus că acționezi contra firii. Oamenii nu sînt clădiri. Nu poți să-i restaurezi. Nu poți să ajungi la fundație“. Deținătoarea cheii prin care Atara poate să-și cunoască și să-și ierte tatăl este Rahel, prima soție a acestuia, fostă luptătoare clandestină împotriva britanicilor. Pentru surmontarea traumei, pentru a-și revela un conținut identitar, Atara are nevoie de poveștile acestei femei. Doar astfel poate ajunge să ordoneze datele trecutului pentru a impune haosului existențial un sens cu efect eliberator. Pentru Atara, cea care preferase să stea la distanță de familie, acum devine capitală înțelegerea celor de lîngă ea, fie că vorbim de prezent sau de trecut. Bagajul de durere devine imposibil de dus și identitatea sa depinde de poveștile pe care face tot posibilul să le asculte, tulburată de amestecul de neliniște și de speranță.
Dar efectul eliberator al poveștilor este trăit și de bătrîna Rahel, care, la nouăzeci de ani, este provocată de fiica fostului soț să-și dezarhiveze memoria. Este un proces dureros, căci reînvie un trecut plin de traume nevindecate, ghemuite în străfundurile ființei: „Atît de multe amintiri o năpădesc dintr-o dată, asemenea rostogolirii la vale a unor stînci, nimicind în calea lor tot ce e viu. Nici măcar nu și-a dat seama că supraviețuiseră în toți acești ani, asemenea unor paraziți care se hrănesc dintr-o gazdă neștiutoare“.
Subtil, profund, senzual și reflexiv deopotrivă, romanul Destin fascinează prin nuanțele și profunzimea trăirilor personajelor, dar și prin capacitatea autoarei de a privi cu multă înțelegere, din multiple puncte de vedere, situațiile individuale și colective problematice.
