Combativă, tensionată, discretă, profundă, acută, imaginativ-introspectivă, sarcastică, abisală, substanțială, autentică – așa a fost percepută poezia Marianei Codruț de la debutul din 1982 și pînă azi. Și, din fericire, aceste atribute se pot alătura și celor mai multe dintre poeziile incluse în cel mai recent volum, apărut în 2015, la Editura Paralela 45, fără a se putea vorbi de redundanță, de încremenire în proiect.
Încă din titlu – hiatus – este sugerat paradoxul discontinuității din miezul unui întreg, al intervalului care străbate (legînd totuși) două dimensiuni. Care sînt acestea descoperim în micul poem, aparent ludic, ce dă titlul volumului: „zbor cînd prin aer, cînd prin pămînt/ – încurcate căile Domnului sînt./ dar inima grea nu se scufundă/ și nici nu lasă în urmă vreo undă“. Cea mai mare parte a poeziilor, sau măcar fragmente din acestea, concentrează diverse ipostaze ale unei vieți trăite cu voluptate, la extreme: în infern, dar și mult deasupra acestuia. Cale de mijloc, călduț-pămîntească, nu există. Iar asta se simte și în conturul ferm al versurilor sau în franchețea uneori delicată, alteori tăioasă a tonului.
Poezia este invitație „acasă“
Pentru Mariana Codruț, poezia este interiorizare îndelungată, dureroasă, decantare concentrată a suferinței, formă de a rămîne viu în fața agresiunii circumstanțelor realului. Încă din prima poezie a volumului se simte suflul hotărît și cu sens unic al revoltei. Renunțarea la norme și prejudecăți, refuzul de a funcționa mecanic și eliberarea sînt liniile de forță ale unei existențe transfigurate într-o poezie lipsită de podoabe sau de sentimentalism: „pînă la douăzeci de ani/ toți s-au simțit datori să-mi formeze/ o concepție despre lume și viață.// alți douăzeci de ani/ m-am cocoșat sub astă/ concepție despre lume și viață.// acum sînt un cîmp/ de pe care s-a smuls pielea de bitum/ fiindcă într-o zi am dat naibii/ concepția mea despre lume și viață“.
A scrie despre viață înseamnă, pentru Mariana Codruț, a scrie despre refuzul de a funcționa ca o „tăietură precisă/ în carnea zilei colective“, căci „unde sfîrșesc orașul și zgomotul său începe realitatea mea“. Solitudinea se suprapune golului din jur, dar nu presupune și vid interior. Substratul autobiografic este sublimat la maximum, esența unei vieți încape în două rînduri: „m-am închis într-o limbă ostilă vieții cu majusculă. ea mă ține deasupra golului. ea e puntea sigură între mine și viața din mine“. Poezia este invitație „acasă“, deschidere a ușilor către tot ceea ce contează cu adevărat, dar și armă ce delimitează un spațiu personal securizant.
În plan tematic, revolta strînge într-un triunghi al vieții și singurătatea din care crește libertatea: „tîrziu, cu efort, am învățat revolta și am admis:/ dacă adevărul te face liber, te lasă și singur/ acum, tot ce știu bine să fac e să mă uit pe geam/ fiindcă eu cred în lume ca într-o margaretă“; „mi-a trebuit mult să accept:/ singurătatea e un pîntec protector/ în care liberă pot să înot,/ să mă rotesc/ în cercuri albe-cercuri negre“. Poezia este una grea și în același timp delicată. Abisul trăirilor este dublat și răscumpărat parcă de o luciditate care luminează ori măcar aduce cu ea liniștea înțelegerii: „nu doar forța de-a trăi, ci și fericirea unui singuratic e misterioasă. vine iute și intensă ca un fulger și la fel de iute se scurge în pămînt. nu știi de unde irumpe, nu poți crede cu tărie că simpla vedere a soarelui pe un zid într-o dimineață ca oricare o naște. dar nu te-ntrebi mai mult. ți-e destul ce simți: brusc, se deschide o trapă în tine și te cotropește din adînc o lumină atît de dulce, de intensă, că schimbă totul“. Citind aceste poeme dedicate imunizării prin însingurare, impactul este stenic, senzația este aceea de aristocrație a singurătății.
Intensitate şi autenticitate
Absența are consistență, rănile dor, dar mintea este cea care creează sensurile, așa cum se întîmplă și în acest poem static, vizual: „mă uit din pat pe geam: soarele s-a îndurat și-a apărut./ gașca de porumbei strînsă-n salcîmi/ îl salută cu ochi roșii. pe pereți/ răsar păduri limpezi, tremurătoare./ azi n-o să mă mișc de aici –/ am o perspectivă luminoasă“. Capul devine axis mundi: „mi-am strîns capul în brațe ca un homeless iarna țeava de apă caldă din canal“. Sau: „m-am mutat cu totul în cap. capul meu avariat, ignorant și pieziș, ca nasul lui Gogol și-a luat nasul la purtare: vede un hățiș de străzi și-i dă sensul. vede florile și le dă mirosul […] spun: nu-mi lua, Doamne, capul, că el e pămîntul îngrășat cu toate disperările mele; el, uzina de sensuri care-mi dă forță. Cutia neagră, jurnalul de bord al zborului meu prin aer și prin pămînt“. Așa funcționează puterea gîndului smuls din forfota devastatoare și așezat „dincolo“, sub ori deasupra de pămînt, iar substratul ironic din poemele Marianei Codruț marchează atît gestul de respingere, cît și dimensiunea idealist-lucidă, constructivă.
Acceptarea libertății din spațiul securizant al singurătății nu anulează deschiderea, conștientizată însă în toată efemeritatea dintre marginile sale strîmte: „uneori se întîmplă așa:/ un om țîșnește brusc/ din întuneric și prinde a bate/ atît de intens din aripi/ încît devine luminescent// prin aura lui îmi pare/ că sensul întîmplării numite/ lume se întrevede clar/ fie și doar pentru cîteva clipe/ – ca la lumina fulgerului/ o punte peste prăpastie“. Uneori, rugăciunea se îndreaptă cît se poate de omenește înspre iluzie: „uneori/ ziua îmi pare o fantă/ prin care cineva/ ne pîndește din altă lume.// închid ochii strîns/ și mă rog: oricine ai fi/ iluzia cea de toate zilele/ dă-mi-o mie și astăzi“. Dar este o iluzie căutată și protejată la fel de lucid: „nu întrebam pe nimeni nimic, de frică să nu aflu și să mă trezesc“. Iluzia este solidară cu teama, sînt consubstanțiale, se hrănesc și se devorează reciproc, iar cuvintele sînt plasa de siguranță ce ferește ființa de violența prăbușirii, fără a anula însă și căderea în sine. Poate și de aceea, dimensiunea tanatică – cu aerul ei firesc – este redusă, în ciuda intensității singurătății, a apăsării.
În majoritatea poeziilor din acest volum strălucește punctul acela în care nu doar că se îmbină extremele, dar minusul și plusul se transformă, se continuă prin hiatus, trec de-o parte și de alta a unei porți metafizice care transformă datele abrazive ale realității în altceva: „atît de jos a coborît plopul ăsta an după an în dezvrăjire, că nu i-a mai rămas decît să crească în sus, în seninătatea lipsei de speranță, de-aceea acum îl fac fericit peste puteri orice strop de ploaie, orice pală de vînt, orice rază de lumină. a atins în fine o culme a disperării: libertatea“. Permanent se insinuează acest amestec de violent și delicat, transpus în imagini răscolitoare, surprinzător de puternice și de sugestive: „îmi port capul sus pe tavă./ ca japonezele umbrela în vînt“; „vom muri/ și vom vedea, a răspuns zîmbetul“; „m-am trezit luminoasă ca fulgerul“. Puterea subversivă a ironiei și a nuanțelor ludice funcționează atît etic, cît și estetic, atît la nivelul limbajului, cît și ca atitudine existențială. Ceea ce pare prăbușire, descompunere devine temelie pentru altceva.
Autentică este Mariana Codruț și în poeziile combative social-politic, precum și în poemele cu schelet narativ sumar ori în pastelurile numite postmoderne. În toate este de regăsit jocul subtil al țesăturii complicate de imagini cu rol de peisaj interior cules din „puzderia drumurilor de sub piele“. Doar între marginile bine coapte ale acestora, existența marginală și neadaptarea la compromis au aer de extaz.
Mariana CODRUŢ, hiatus
Editura Paralela 45, Piteşti, 2015, 100 p.
No comments:
Post a Comment