https://www.observatorcultural.ro/articol/scrisul-ca-forma-de-cautare/
Nepoata, romanul publicat în 2021 de către Bernhard Schlink, tradus recent la Editura Polirom de către Mariana Bărbulescu, este un tablou al Germaniei de după război în care este surprinsă maniera în care nazismul continuă să afecteze societatea și mai ales familiile de azi. Căderea Zidului nu a însemnat și ștergerea urmelor istoriei sau măcar blocarea unor efecte nefaste ale unei ideologii nocive, iar scriitorul german a ales să urmărască traumele unei familii în care Estul și Vestul continuă să se confrunte zeci de ani după ce, oficial, nu au mai existat granițe. Viața oamenilor, însă, continuă să fie subminată de ideologii, iar tinerii sunt în continuare inflențați de fanatismul părinților.
Kaspar Wettner, protagonistul romanului, are 71 de ani, este librar, un om îndrăgostit mai ales de cățile vechi pe care nu le mai citește nimeni, și visează la o lume fără politică, în care oamenii să stea pur și simplu împreună. Într-o seară, cînd ajunge acasă, o găsește pe Birgit, soția sa, moartă în cadă, sinuciderea fiind precedată de lungi depresii și mult alcool. Birgit obișnuia să scrie, fiind preocupată de tema vieții ca fugă, propria existență fiind o fugă continuă. Bărbatul își dă seama că știa prea puțin despre soția sa, că adîncul ființei acesteia îi era necunoscut, așa cum necunoscute îi erau și poeziile sau paginile din romanul la care scrisese mulți ani și despre care el nu știa nimic. Lipsa accesului la identitatea femeii cu care își trăise toată viața se transformă într-un amestec de iubire, durere și mînie.
Singura șansă de a afla adevărul, de a impune, retrospectiv, un sens al vieții fiecăruia dintre ei va fi citirea textelor rămase în urma acesteia. Își dă foarte bine seama că intră cu dea sila în viața ei lăuntrică și renunță la discreția iubitoare cu care îi acceptase deciziile privind cursul vieții și misterul scrisului ei. Kaspar devine un Orfeu care vrea să o găsească pe Euridice în împărăția morților, cu riscul suferinței, al înstrăinării.
Cei doi se cunoscuseră în 1965, la Berlin, la Adunarea de Rusalii a Tineretului German, unde el venise din Germania de Vest cu un an în urmă. Voia să vadă cealaltă parte a Germaniei, voia să se simtă acasă în tot Berlinul, în toată Germania, și a început să cunoască tineri de aceeași vîrstă din Est. Așa o va cunoaște pe Birgit, pe care o va ajuta să fugă, stabilindu-se amîndoi în Vest. Doar că aceasta lăsase în urma sa nu doar un teritoriu și mentalități distruse de doctrina extremismului naționalist, ci și o fată născută cu puțin timp înainte de a fugi din RDG. Un copil despre existența căruia Kaspar află doar după moartea acesteia. Însă existența acelei fetițe subminase întreaga viață a soției sale, care își nota: „Viețile mele netrăite sînt ale mele, cum e și cea trăită. Sînt triste, iar eu port tristețea unei vieți cu conștiința încărcată de a sta sub umbra morții, tristețea unei vieți în nișă, tristețea unei vieți în afara lumii și împotriva ei“.
Birgit recurge la scris ca formă a căutării și a fugii. Nu fugise doar din RDG, fugise din viața sa, din propria identitate, chiar dacă era hotărîtă să-și trăiască noua viață cu fermitate, doar că nici scrisul, nici alcoolul nu sînt suficiente pentru a scăpa de umbrele trecutului, de propria identitate pulverizată: „Știam că nicăieri nu scapi de tine, că te iei cu tine mereu și peste tot. Dar nu știam că îi iei și pe ceilalți mereu și peste tot. […] Categoric, în cazul scrisului nu mai este vorba să le fac pe plac celorlalți. E vorba doar despre mine. Nu poți să scrii pentru alții, pentru cititori sau critici sau editor, pentru bunica și mama, ci doar pentru tine. De aceea nu reușesc să avansez cu romanul? Fiindcă mau însoțit și mă hărțuiesc ceilalți? Fiindcă tot nu mam eliberat de învățăturile lor? Fiindcă tot nam învățat încă să spun: pentru mine? De aceea trebuie să scriu romanul. Pentru că trebuie să învăț asta: pentru mine. Și trebuie să încetez cu băutul. Cînd beau, mi se pare că beau pentru mine și că deja miaș fi revenit. Ca și cum imediat după aceea, chiar de a doua zi, aș putea să mă apuc de scris cu ușurință sau chiar nici nar mai fi nevoie so fac, fiindcă deja am revenit la mine“. Fuga nu șterge tot ceea ce fusese estic, scrisul rămîne o formă de căutare, iar iubirea nedezmințită a lui Kaspar îi este marea consolare a vieții.
Dacă scrisul nu îi oferă femeii soluția problemelor existențiale și nu reușește să îi fixeze identitatea, în schimb, însemnările sale îi dau bărbatului șansa de a reconstitui adevărul sau măcar fragmente dintr-un conținut identitar. Preia căutarea fiicei rămase în RDG-ul în care Birgit refuzase să se mai întoarcă vreodată și nu doar că o găsește, dar descoperă experiențele traumatizante cărora le supraviețuise tînăra care acum se simțea datoare bărbatului fidel principiilor naziste care îi oferise posibilitatea de a-și continua viața, salvînd-o de la excesul de alcool și de droguri. Dar mai ales află că soția sa decedată are o nepoată. Dar este o nepoată care, la 14 ani, puternic influențată de fanatismul tatălui, este mai mult un soldățel obsedat de apărarea Germaniei de dușmani imaginari, inclusiv de germanii din Vest.
Kaspar găsește un nou scop în viața sa plină doar de goluri: să o salveze pe nepoata lui Birgit, să o ajute să vadă altfel lumea, instrumentele sale fiind răbdarea, generozitatea, cărțile și muzica.
Bernhard Schlink, Nepoata, Traducere din limba germană și note de Mariana Bărbulescu, Editura Polirom, 2023, 336 p.
No comments:
Post a Comment