Serenela Ghițeanu îmi era cunoscută mai ales prin cronicile de carte pe care le publică în Revista 22, încă din 2006, o parte dintre textele sale critice fiind strînse deja în cîteva volume. De asemenea, are și trei volume publicate în limba franceză, iar în 2021 a publicat la Humanitas Cartea cu delfini: Convorbiri cu Ana Blandiana. Pandemia, perioadă în care a stat foarte mult acasă, i-a redeșteptat gustul pentru a scrie povestiri, plăcere la care renunțase în anii ʼ90, cînd a hotărît să se dedice carierei universitare și, implicit, lucrărilor științifice. Mărturisește autoarea că, scriind din nou proză scurtă, a încercat să recupereze „timpul pierdut“ (Proust este unul dintre scriitorii săi preferați) și să se înțeleagă pe ea însăși mai mult și în alt mod, fiind atentă mai ales la schimbările rapide și radicale care se petrec în lumea din jurul nostru.
Prozele scurte din volumul Înainte de apocalipsă, publicat în 2023 la Editura Humanitas, sînt călătorii atît în spațiu (Paris, Roma, Bruge, Irlanda, Veneția etc.), dar mai ales în timp. Multe dintre pagini pun față în față lumea de azi privită cu un ochi treaz, critic – dar lipsit de vehemență – și trecutul care încă trăiește în amintiri. Acesta este recuperat uneori cu blîndețe și cu nostalgie, dar cel mai adesea cu gustul amar al unor momente de răscruce care au adus destrămare și durere la nivel colectiv ori individual.
Autoarea învăluie într-o privire încetinită întîmplări, oameni, gesturi, stări, melodii, locuri, dialoguri, obiecte, fărîme de viață și fie îl lasă pe cititor să simtă esența, fie strecoară cîteva rînduri reflexiv-meditative care oferă conștientizare și un sens personal: „Apocalipsa poate că e atunci cînd ajungi să fii excedat, deși ai fost foarte tolerant. Cînd e necesară o răsturnare de situație absolut radicală. Și din care scăpa doar unii, transformați“.
Cu multe elemente autobiografice, scrise la persoana I sau la a II-a, povestirile Serenelei Ghițeanu sînt un laborator de construcție, de analiză și de interpretare prin care, pe de o parte, se dezarhivează straturile unei identități, iar pe de altă parte, se oferă sens, înțelegere de ansamblu a vieții. Prozele sînt unite prin vocea narativă, cea a femeii care a refuzat ideea de mariaj și care preferă să nu se lase acaparată de ritmurile și obiceiurile distrugătoare ale zilelor noastre. E o ființă în răspăr, care păstrează o privire detașată asupra lumii contemplate în derularea ei temporală, ceea ce permite ieșiri din timp, călătorii în altfel de lumi, inclusiv călătorii onirice sau întîlniri cu alte forme de energie. Dar povestirile sînt scrise rotund și pot fi citite independent, în orice ordine, mai ales că sînt foarte diverse, cu personaje din perioade și lumi diferite. Ba chiar sînt scrise în stiluri diferite, astfel că în Cărți poștale netrimise, cititorul are parte și de proză concentrată liric.
Nostalgia pentru lumea dinaintea rețelelor de socializare este resimțită încă din prima povestire, cea care dă și titlul volumului. Personajul narator, femeia dependentă de lumina soarelui (acest detaliu revine și în alte proze), ne împărtășește propria rețetă de supraviețuire, de păstrare a unui dram de libertate, într-o lume obsedată de social-media. Un telefon care anunță moartea unui profesor din liceu este elementul declanșator al fluxului memoriei ce reînvie anii adolescenței, lumea rafinată din jurul profesorului care îi îndreptase pașii către filologie și epoca primei iubiri. Dar odată cu acestea se rostogolesc și amintiri dureroase și ies la iveală, după zeci de ani, trădări politice, iar importanța poveștilor pentru păstrarea umanității este un fir ce străbate subteran textul.
Casa-cochilie ne poartă în afara Timpului, scris de autoare cu majusculă (și acesta un act de răzvrătire), în casa bunicilor care au hotărît să iasă din Istorie, să stea doar acasă. Evadînd din viața la bloc, copila adoră casa bunicilor neconectată la realitatea comunistă, în care romanele citite în vîrful patului fac mai mult parte din realitatea sa decît marea realitate. Depănarea amintirilor din casa paradiziacă a bunicilor sau din sat culminează cu scena ascultării cotelor apelor Dunării într-o țară din care nu mai pleca nimeni: „Astăzi aș zice că stăteam toți, tot poporul român, pe o parte a malului și, cunoscînd bine cotele apelor Dunării, ne uitam la ea cum curge“.
Un tren fără Dumnezeu se deschide cu reflecții legate de timp și de suflet: „Uneori e ca şi cum ți-ai lăsa agăţat în cuier sufletul, odată cu haina, stă acolo şi se uită la tine, sufletul nu are doi ochi, sufletul e chiar un ochi, unul care vede totul, cuprinde totul, iar cînd se spune că plînge e atunci cînd ochiul s-a închis, pentru că nu mai suportă şi trebuie să se exprime cumva. Cînd eşti tînăr, ochiul sufletului se încarcă repede cu ceea ce e insuportabil şi ţipă des. Dar nu îi ia foarte mult ca să uite. Apoi, cu trecerea anilor, suportă din ce în ce mai mult, dar îi ia tot atît de mult, dacă nu mai mult, ca să îşi revină. Cît cuprinde ochiul sufletului tău? Cît poate să vadă?“. Este o subtilă captare a atenției ce precede o poveste teribilă din 1916, povestea celui mai mare accident feroviar din lume, petrecut în apropierea Iașului, în gara Ciurea. Au murit între o mie și cinci mii de oameni, printre supraviețuitori numărîndu-se și istoricul Vasile Pârvan. Ca și incipitul, și finalul îl poartă pe cititor într-o dimensiune ce depășește realitatea: „Sînt suflete care nu au cum să își găsească liniștea, pe unde ajung, totul fuge din calea lor. Dacă s-ar izbi de ceva, s-ar crea un vacarm“.
Așa cum spuneam mai sus, cele 28 de proze scurte din acest volum au o tematică diversă. Timpul rămîne un suprapersonaj care este explorat și în numeroase dimensiuni ale sale, directe sau conexe – iubiri trecute, diferențe de vîrstă în iubire, seri în care dragostea oprește timpul, prietenii trecute care par din alte lumi, distanța care se strecoară tiptil între oameni foarte apropiați, pandemia ca o secțiune a timpului care schimbă pînă și formele de comunicare dintre oameni, moartea cuvintelor în lumea de azi (afirmă la un moment dat un personaj că mulți vorbesc de parcă scuipă cuvintele), dispariția zgomotelor copilăriei, scene din comunismul românesc, ieșirea în afara timpului la țară, dispariția vorbitului plin de amabilitate cu străinii, vulnerabilitate conștientizată odată cu trecerea timpului, confortul de a fi doar tu cu tine și întîlnirea cu propriul sine, profunzimea depresiei, determinarea unor oameni de a rămîne fideli unei lumi vechi, jazzul ca drum spre tine însuți, fericirea conectării la ceva inefabil sau detalii ale specificului național urmărite, de asemenea, de-a lungul timpului și strecurate în povești cînd te aștepți mai puțin.
Serenela Ghițeanu reușește să mențină un echilibru între concretul realității văzute și un soi de poezie a vieții, a devenirii, paginile sale remarcîndu-se adesea prin concretețea senzațiilor, a suferinței sau a bucuriilor simple, omenești – căldura soarelui, chioșcul cu bragă și alviță din satul bunicilor, serile îmblînzite cu muzică, fructe oferite oamenilor ce trec prin fața porții sau cărțile bune care pot opri timpul în loc.
Volumul Înainte de apocalipsă ne convinge că pandemia a fost o apocalipsă în urma căreia și literatura română a ieșit transformată, reîntoarcerea Serenelei Ghițeanu la proză fiind un cîștig. Aștept, așa cum scria și Dan C. Mihăilescu pe coperta a IV-a a cărții, următoarele povestiri sau romane, căci unghiul din care privește autoarea viața și felul în care îi conferă expresie artistică sînt un dar plin de promisiuni.
No comments:
Post a Comment