Vânătoare de licurici - Yasunari KAWABATA - „Lacul”

 În cazul lui Yasunari Kawabata, destrămarea tragică a propriei familii – cu inerentele traume suferite de copilul rămas orfan de la trei ani –, precum şi experienţa războiului au devenit elemente autobiografice care i-au infuzat întreaga operă, căpătînd cel mai des forma insecurităţii emoţionale şi a distanţei pe care personajele sale o resimt acut faţă de alte fiinţe, condamnate fiind la izolare irepresibilă.

Şi epica romanului Lacul (1934) se ridică pe imagini ale încordării şi ale chinuitoarei singurătăţi. O copilărie dureroasă (marcată de moartea suspectă a tatălui dispreţuit de familia mamei), dar şi experienţele erotice dureroase ale protagonistului, profesorul universitar Ginpei Momoi, duc la scurtcircuitări ale psihicului, la un flux incorent al vieţii trăite şi retrăite. Kawabata recurge la un stil al concomitenţei prin scindarea vieţii afective şi reflexive pe mai multe planuri temporale, prin tranziţii bruşte şi în acelaşi timp subtile. Fluxul conştiinţei face ca în mintea tînărului să se suprapună psihotic femeile prezentului cu cele care i-au bîntuit trecutul. Atracţia patologic-irepresibilă îl transformă pe bărbatul de 34 de ani într-un urmăritor cvasisomnambulic ce se lasă ademenit şi purtat pe urmele unor tinere frumoase, fără putinţa de a se împotrivi. Un abis al dedublărilor temporale şi al himerelor obsesionale i se deschide mereu înlăuntrul fiinţei. Intriga romanului devine mobilă şi stratificată, solicitînd cititorul. Drama îi este acutizată de un stigmat al urîţeniei, al anormalităţii – degetele picioarelor sale sînt asemănătoare cu ale maimuţelor – care îi adînceşte temerile şi neîncrederea, sporindu-i însă şi sensibilitatea.

Un spectacol metaforic al armoniei exterioare

Eşecul vieţii intime a personajului central şi stigmatul fizic pe care încearcă să-l ascundă sînt, paradoxal, răscumpărate de hipersensibilitatea sa faţă de frumuseţe. Nu doar a femeilor, ci a lumii, în general. Frumuseţa şi urîţenia devin suprapersonajele romanului, Yasunari Kawabata recurgînd cu multă artă la tehnica contrapunctului: rezonanţa cenuşie a grotescului este în permanenţă contrabalansată de imaginile frumuseţii care se insinuează în toată splendoarea lor către suprafaţa dură a vieţii. Tandreţea şi candoarea nu pot sparge însă zidul singurătăţii, căci rămîn suspendate în intervalul mort care îl separă pe Ginpei de oameni.

 

Romanul lui Kawabata propune, în ima­gini plastice şi sugestive în acelaşi timp, un spectacol metaforic al armoniei exterioare. O armonie văzută, conştientizată, dar intangibilă. Subconştientul o ştie şi el. Uneori, în visele lui Ginpei, deasupra valurilor întunecate, deasupra mării, în apropierea satului natal, pluteşte un dirijabil. De fapt, o doradă imen­să, ridicată din ape, dar el ştia prea bine că „nu avea nici puterea să se ridice din valurile de oameni asemenea splendidei dorade din vis, nici forţa să plutească în spaţiu deasupra capetelor celorlalţi. Oricum îi era probabil scris să se ducă la fund în valurile întunecate“. Decorurile pe care le creează Kawabata sînt însă de o frumuseţe sufocantă, care accentuează drama solitudinii trăită de bărbat: arbori de gingko, desişuri de hagi, flori de cireşi sălbatici, cerul văzut de Ginpei în roz şi bleu, cîmpul de orz din viziunile sale – formează toate un joc de imagini şi forme al căror imponderabil poetic este extrem de senzual.

 

Romanul începe cu un incitant joc al urmăririi, în care urmăritorul trăieşte spaima de a fi urmărit. Din cioburile răspîndite în mintea sa, ca de altfel şi în roman, se pot reconstitui cheile pierdute şi dezechilibrante ce i-au închis uşile fericirii. Lacul copilăriei devine un centru simbolic (în) care (se) va reflecta întreaga lui viaţă. Aici va fi găsit înecat tatăl său (al cărui criminal băiatul va încerca toată viaţa să-l descopere, pîndind pe mal reîntoarcerea acestuia) şi tot aici va trăi în adolescenţă prima poveste de dragoste neîmpărtăşită. Acest lac va fi zărit în ochii femeilor pe care le urmăreşte, devenind o metaforă a misterelor, a frumuseţii şi a urîţeniei, a iubirii şi a urii…

În timpul uneia dintre umilitoarele sale curse de pîndă şi de urmărire (lipsite de agresivitate), se naşte în roman una dintre cele mai frumoase metafore ale vieţii: vînătoarea de licurici. În cadrul unui concurs, oamenii se întrec în a prinde strălucitoarele făpturi. Dintr-un turn se eliberează din cînd în cînd licurici, iar cînd se aprind, oamenii se străduiesc să-i prindă, înainte ca aceştia să atingă suprafaţa apei. Ca de altfel fiecare secvenţă a prezentului, şi această scenă îi răscoleşte bărbatului trecutul, amintindu-i un alt crîmpei din copilărie, cînd, dus pe malul lacului de mama sa, prinsese licurici cu Yayoi şi cînd credea cu inocenţă că strălucirea de o clipă a lacului în prezenţa fulgerului ar putea lumina întreaga lume din jurul său…

Sunetele şi culorile imperceptibile ale singurătăţii

Peste ani, acea pîndă din copilărie, de pe malul lacului, în aşteptarea criminalului se repetă cînd, culcat în iarbă, o urmăreşte pe Machie. Aceeaşi tristeţe îi străbate întreaga fiinţă. În fiecare clipă a prezentului trăieşte tot trecutul: „În faţa ochilor îi reapăru aievea reflexia în apă a florilor de cireş sălbatic din satul lui Yayoi. Lacul arăta ca o imensă oglindă, fără cea mai mică unduire. Ginpei închise ochii şi îşi aminti figura mamei sale“. Oglinda lacului devine reflexia existenţei lichide a lui Ginpei. Valuri-valuri, sufletul său se agită între întunecimile adîncului şi cerul văzut doar de el, cu emoţie, în roz şi bleu. Oscilează damnat între profunzimi neînţelese, între imobilitatea rece, transparentă şi limpede a penumbrelor interioare şi mîngîierea blîndă a luminii eliberate de frumuseţea intangibilă. În acest vid al absenţei, între reminiscenţe şi visări, trăieşte suspendată dorinţa de fericire.

 

Finalul romanului contrapunctează din nou frumuseţea, îngroşînd grotescul, căci, de data aceasta, Ginpei este cel urmărit de o femeie, dar nu de una frumoasă, ci de o făptură hidoasă, încălţată în cizme de cauciuc pline de noroi, îmbrăcată cu haine murdare, dînd la iveală un dinte îmbrăcat în aur şi un ochi mai îngust decît celălalt. Frumuseţea lui Machie la vînătoarea de licurici, scenă situată la limita dintre realitate şi vis, este pusă faţă în faţă cu imaginea barului ieftin în care Ginpei îşi termină seara, bînd cu dezgustătoarea făptură. Urîţenia realităţii îl ajută să-şi conserve viziunea frumuseţii neatinse.

 

Alături de romanul Lacul, în volum se găsesc şi alte două proze scurte scrise de Kawabata:Braţul şi Grabnic se va scutura. Prima este o proză liric-suprarealistă, maniera de insolitare propunînd, de data aceasta, o poveste senzual-romantică între naratorul-personaj şi braţul drept pe care o tînără i-l oferă pentru o noapte şi pe care tînărul şi-l pune în locul propriului braţ: şoapte, mîngîieri delicate, senzaţii inedite, frisoane, somn extatic, alunecări line, dar şi braţe smulse care zac pe pat… Şi peste toate se aşază o întreagă arenă de singurătate şi de suferinţă, ca şi în povestirea Grabnic se va scutura, unde povara trecutului, dragostea de viaţă, moartea şi literatura creează un alt univers contorsionat. Un bărbat singur, care vrea să fie iubit, nu poate deschide uşa către viaţă decît lăsînd moartea să treacă.

Yasunari Kawabata trezeşte în prozele sale sunetele şi culorile imperceptibile ale singurătăţii ascunse în abisurile fiinţei umane, la răscrucea dintre infern şi paradis. Şi pe toate le face să răsune fascinant.

 

 

Yasunari Kawabata

Lacul

Traducere din japoneză şi note de Flavius Florea

Humanitas Fiction, 2012, 248 p.

Articol publicat inițial în Observator cultural https://www.observatorcultural.ro/articol/vinatoare-de-licurici-2/