Wednesday, February 3, 2021

Căderea din timp. Viața din vârful condeiului

 


Căderea din timp este o carte singulară, extrem de tulburătoare, născută din durerea profundă pe care chiar David Grossman a trăit-o la moartea fiului său, ucis în războiul dintre Israel și Palestina, cu doar două zile înainte ca acesta să înceteze. Dacă romanul Pînă la capătul pămîntului fusese început înainte ca Uri să moară (ba chiar venea din armată, unde era comandant de tanc, și îi împărtășea tatălui diverse experiențe pe care acesta le valorifica estetic) și terminat cu greu după dispariția acestuia, Căderea din timp a apărut la cinci ani de la tragedie, transformîndu-se pentru Grossman într-o modalitate de a lupta împotriva gravității durerii. Scrisul devine pentru el singura armă eficientă împotriva exilului privit ca îndepărtare de familiar: „Simt că am fost aruncat în țara nimănui și singura cale pentru ca viața mea să coexiste cu moartea e să scriu despre asta“, mărturisea scriitorul într-un interviu. Și cărțile sale stau mărturie că doar cuvintele aduc cu ele înțelegerea și acceptarea, penetrează realitatea dinlăuntru, reînvie viața pierdută pe drum, căzută din timp, despărțind amintirea de durere și permițînd astfel ființei să capete distanța înțelegerii care s-o lase să respire din nou.

 

Subintitulată de autor „o poveste pe mai multe voci“, cartea explorează la modul metaforic, liric durerea nestinsă a părinților ce și-au pierdut copiii, înfrîngere ce-i umple de gol și în același timp de neființa celor dispăruți. Îndepărtînd elementele autobiografice, David Grossman și-a învăluit povestea într-un cadru de basm, așa-zisa acțiune stînd sub semnul nedeterminării temporale și spațiale și chiar al unui fantastic blînd. După cinci ani de tăcere (exact intervalul traversat de scriitor), un bărbat se trezește într-o dimineață și sparge gheața neagră a muțeniei, anunțîndu-și soția că pleacă în căutarea fiului mort, spre acel tainic și înfricoșător „acolo“, convins fiind că: „Dac-o să ne ducem/ acolo,/ o să existe/ un acolo“. Unul după altul, și alți părinți neîmpăcați cu moartea copiilor îl urmează, căutarea lor devenind un marș în cerc, din ce în ce mai alert, din care li se ridică vocile ce capătă rezonanțele unui cor de tragedie antică. Prin această succesiune a vocilor, o realitate sufletească complicată, împînzită de tot felul de nuanțe ale trăirii este disecată și scoasă la suprafață.

Lepădarea de artificialul genurilor și al speciilor surprinde încă de la prima pagină. Odiseea, basmul, teatrul și poemul formează un amalgam pus în slujba dezvăluirii adevărului sufletesc și a căilor prin care se ajunge la luarea în posesie a propriului sine pierdut. Vocile personajelor sînt orchestrate de scribul care trebuie să descrie tot ce vede în casele oamenilor și să noteze tot ce spun aceș­tia. Cel care notează tot ce se întîmplă în oraş primește poruncă de la ducele care stăpînește orașul să urmărească și să redea în scris, cu exactitate, toate formele de manifestare a durerii celor ce și-au pierdut copiii, lui fiindu-i interzis să-şi amintească fetița pierdută. Vrînd-nevrînd, se strecoară în infernul din sufletul celorlalți, aducînd abisurile durerii la suprafață, cu ajutorul forței delicate a cuvintelor.
 

Viața și moartea, ființa și neființa, misterul acelui „dincolo“ spre care pleacă toți (inclusiv ducele care poartă cu sine aceeași povară) cu speranță și teamă deopotrivă, iubirea omenească în feluritele sale chipuri, posibilul și imposibilul, întoarcerea, încremenirea și continuarea, acceptarea și lupta, timpul cu pansamentele sale subțiri, trecutul și viitorul, tăcerile ce ascund aceleași cuvinte – se transformă toate într-o poezie răvășitoare prin profunzimea și frumusețea ei, prin tensiunea ideii și facinația expresiei. Toate personajele – bărbatul care merge şi femeia acestuia, femeia mută din năvod, cizmarul, moaşa, centaurul, ducele, nevasta celui care notează tot ce se întîmplă în oraş, bătrînul profesor de matematică – trăiesc negativul unei vieți, călcînd pe un „eșafod de doruri“. Cu toții își adună durerea în căutări rătăcitoare și își creează din nou ființele dragi sub formă de poveste. Cuvintele capătă greutatea experienței sau a viziunii și se transformă într-un desen liric ce vibrează delicat, forța și necesitatea lor fiind conștientizate doar de către Duce, Centaur și scrib, măști ale autorului pentru care literatura este aici, mai mult decît în orice altă carte, adevăr.  

Deși viața îşi vădește frumusețea în formele ei simple – „viața e acolo/ unde,/ într-un cerc de lumină,/ tu pui supă-n farfurie“ –, sinele înstrăinat se cere redescoperit în acest marș care cercetează tainele ce se refuză deschiderii, pe un teritoriu inuman: „Un pas,/ încă un pas, încă/ un pas/, merg/ și merg/ înspre tine./ Sînt/ o întrebare care n-a primit răspuns,/ un țipăt neauzit“. Durerea pierderii și nostalgia trecutului neciobit sînt inseparabile: „Tăcem amîndoi/ cu aceleași cuvinte./ Nu pe el/ îl jelim/ în clipa asta –/ melodia vieții de dinainte/ o jelim, ceea ce era minunat/ de simplu“. Hotarul pe care moartea îl aduce în viața celor rămași îi poartă pe oameni prin umbrele unei singurătăți paradoxale: „Nu sînt singur, cu el/ nu sînt de unul singur,/ sînt singur/ împreună cu el/ în toate îndoiele mele,/ în toate labirinturile mele/, el bate ca o inimă în mine, trăiește/ cu mine, e una/ cu mine, sînt împreună cu el/ în tot imen­sul/ univers/ care s-a creat/ în mine/ la moartea lui“. Liniștea, odihna și bucuria consumate în trecerea timpului devin imposibile: „Timpul care se scurge/ doare. Mi-am pierdut/ înțelepciunea/ mișcării simple,/ firești, înăuntrul lui, al timpului“.
 
Și doar literatura cu poveștile ei scrise în jurul oamenilor mai are puterea de a spiritualiza o astfel de viață, de a reîntoarce sinele îmbogățit cu lumea în care se pierduse, de a transforma închiderea morții într-o nouă de­schidere. Scrisul, odată cu scufundarea în suferință, aduce eliberare. Viața se ascunde în vîrful condeiului, a cărui vrajă slăbește muș­cătura timpului, așa cum o mărturisește și Grossman prin vocea Centaurului: „Și eu, în temnița/ camerei mele, pe masa/ blestemată a trupului meu,/ am scris în sfîrșit. Ca niște degete/ răscolind în pămîntul fărîmițat,/ așa am scris povestea/ […] Mie însumi/ îmi fac eu vrăji/ prin cuvinte, prin viziuni,/ prin personaje/ ca niște sperietori/ lipite cu paie/ și lut – și cu-nțelepciune de biet muritor –,/ ca să dăinuiesc/ și să nu-mpietresc“.
 
David Grossman - Căderea din timp
Traducere din limba ebraică de Gheorghe Miletineanu
Ediția de buzunar, 2021

No comments:

Post a Comment

Burhan Sönmez și povestea cioplitorului în piatră

  https://www.observatorcultural.ro/articol/burhan-sonmez-si-povestea-cioplitorului-in-piatra/ Burhan Sönmez este unul dintre cei mai import...

Cele mai citite