Jessie Burton, Confesiunea – Și oamenii sunt niște ficțiuni

Confesiunea, cel mai recent roman scris de Jessie Burton, explorează tema iubirii, a prieteniei, a infidelității, a maternității, a depresiei postnatale, a abandonului, criza identitară, dar și tema scrisului, a condiției femeii care scrie, a puterii literaturii de a oferi înțelegere și posibilitatea schimbării.  

Ca și în Muza, accentual cade pe relația dintre personajele feminine. Dacă în Muza citeam povestea unei artiste și a muzei sale, în Confesiunea întâlnim serpentinele și consecințele relației dintre o scriitoare celebră și a iubitei sale. Acțiunea este plasată contrapunctic pe două planuri temporale și spațiale. Pe de o parte - anii 1980, când Constance era o scritoare celebră a cărei literatură ajunge să fie ecranizată la Hollywood și când cea mai apropiată persoană îi era iubita sa, Elise Morceau. Celălalt plan se petrece în zilele noastre și o are ca protagonistă pe Rose, fiica abandonată de Elise imediat după naștere. Este o tânără cu identitate fărâmițată care își caută mama:

„Țin minte că aveai ambiții mari! era un refren pe care l-auzisem adesea. De fapt, în viața mea se întâmplase un singur lucru cataclismic. Fusesem prea puțin pentru ca mama să vrea să rămână. Acest adevăr m-a prins în sfârșit din urmă. Mă tot măcinase până când n-am mai avut puterea să lupt cu mesajul care-mi învăluia inima de mai bine de treizeci de ani. Iar acum, că nu mai știam cine sunt, ce Dumnezeu ar fi trebuit să fac cu mine? Nu simțeam pic de bunăvoință față de propria mea persoană. Mi-era rușine de paralizia și inepția mea – pentru că adevărul este că toată lumea are eșecuri, motive de rușine, gânduri obsedante, iar ceilalți par să se descurce. Reușesc cumva – merg înainte, își construiesc o viață. Eu nu reușisem. Eram prinsă în mrejele unei femei fantomă și ale unui iubit care părea să trăiască în propria-i fantezie, iar pentru mine nu realizasem nimic”.

Grație unui salt temporal, o reîntâlnim pe Constance la vârsta de șaptezeci de ani, după treizeci de ani în care nu mai publicase nimic, singură, cu mâinile afectate de artrită, angajând o tânără  pentru a o ajuta să scrie ultima sa carte. Mai exact pe Rose care știa că ultima persoană care îi văzuse mama fusese Constance. Recurgând la o identitate falsă, se apropie de aceasta pentru a aduna indicii. Ca și mama sa, este o tânără care pare rătăcită în viață, relațiile cu tatăl și cu iubitul său fiind mutilate. La fel ca mama sa se vede în ipostaza de a naște copilul unui bărbat pe care nu îl iubește.

Rose trăiește o criză de identitate: nu știe cine este pentru că nu își cunoaște mama, are alături un iubit cu care nu este fericită, relația cu tatăl său e amputată de secretul dispariției mamei, locul de muncă este nesatisfăcător.

Și Rose și Connie sunt prizoniere ale unui trecut plin de secrete și de suferință, eliberarea fiindu-le adusă de înțelegere și de iertare, în mare parte grație literaturii care devine un act salvator, cu valențe terapeutice. O carte scrisă de Connie în tinerețe o aduce pe Rose în preajma sa, iar cartea pe care Connie i-o dictează tinerei devine un liant și le ajută pe amândouă să înțeleagă mai mult atât din trecut, cât și din prezent.

A crea realități alternative devine un act de autoprotecție vital. Iar oamenii pot fi văzuți drept ficțiuni. Apropierea dintre Rose și Connie îi oferă tinerei posibilitatea nu doar a cunoașterii de sine, ci mai ales a reinventării de sine. Prezentul poate fi reconfigurat.

 „Invitația lui Connie de a pătrunde în lumea ei mă învăluise în urzeala ei strălucitoare de parcă aș fi fost o crisalidă țesută de degetele ei diforme. Timp de treizeci și patru de ani, oferisem lumii o versiune a mea. După câteva minute în compania lui Connie, mă lepădasem de ea”.

 Nevoia de apartenență și căutarea identității de sine provoacă sfâșieri lăuntrice și reinventare de sine. Suntem făcuți și din goluri și e foarte important cu ce reușim să le umplem, ce oameni ne ajută să facem asta, de câtă fantezie dispunem. Ne creăm pe noi înșine așa cum creăm povești.

Connie nu scrie doar o altă poveste după treizeci de ani de pauză, ci o ajută pe Rose să-și scrie sau mai degrabă să-și schimbe povestea propriei vieți și se eliberează pe ea însăși de povara trecutului. Iar Rose va reuși asta abia după ce își inventează o altă personalitate, a Laurei, cu care reușește să se identifice. Abia când devine Laura și începe să joace rolul acesteia, reușește să scape de identitatea problematică asociată cu Rose. Îi place să se vadă mai îndrăzneață, mai amuzantă, mai eficientă. Și în cazul ei, s-ar putea spune că forma creează fondul.

Ambele femei sunt prizoniere ale unui trecut plin de secrete și de suferință, eliberarea fiindu-le adusă de înțelegere și de iertare, grație literaturii care devine un act salvator, cu valențe terapeutice. A crea realități alternative devine un act vital de autoprotecție. Și oamenii sunt de fapt niște ficțiuni, autoficțiuni ce se pot scrie pe ei înșiși ca un palimpsest. Prezentul poate fi reconfigurat și odată cu el și viitorul.

Este interesant de urmărit relația femeii care scrie cu cei din jur, cercul de singurătate și de liniște de care are nevoie, felul în care resimt cei din jur pasiunea aceasta. Uneori se simt ca niște sateliți pe o orbită, ca niște ființe auxiliare, părți din universul larg al altcuiva.  O altă problemă ridicată în carte este latura autoficțională a scriiturii unei femei. Foarte mulți consideră că o femeie nu poate depăși propria realitate imediată, că face cu greu salturi imaginare. Așa crede și Rose despre cartea pe care o scrie Connie la bătrânețe. Crede că va găsi acolo secretul dispariției mamei sale, doar că Iepurele verde o dezamăgește, nu găsește acolo răspunsuri la întrebări care o chinuiseră toată viața. Despre propriul roman, afirmă Connie: „Semne vechi sub piele nouă. Dar prin scris îi ofer un prezent reconfigurat. Ceea ce eu aș numi artă așa cum o știm. Care ne ajută și să ne închipuim un viitor ideal”.

Criza identitată a tinerei se rezolvă atunci când are această revelație: „Venisem la Connie ca s‑o caut pe mama, dar mă găsisem pe mine însămi. Asta fusese revelația mea: că pur și simplu nu mai puteam pierde timp sperând că oamenii aveau să mă iubească și să mă respecte”. Și abia astfel poate continua să lucreze în continuare la propria poveste.

 „Poate simți că efortul de a încerca să supraviețuiești, să nu te scufunzi, te apasă zi de zi. Dar tot vrei să continui, pentru că lucrezi la povestea ta. Așa imperfectă cum e ea, atât de greșită și de nefericită uneori. Și, în sfârșit, atunci când apar perlele de lumină, când prin crăpături se ivesc sfere luminoase ca soarele, când o întreagă planetă de fericire erupe la viață și o simți pe sub coaste – atunci înțelegi. Înțelegi că ai stat atâta timp în întuneric pentru acest moment de iluminare”.

https://www.youtube.com/watch?v=11oQ9TKV4MM

Jessie Burton, Confesiunea, Traducere din englezăși note de Iulia Gorzo, Humanitas Fiction, 2021