Din cauze naturale - Nina Lykke

      

Nina Lykke este o scriitoare norvegiană, născută în 1965. A debutat în 2010, iar romanul recent tradus de Ivona Berceanu la Humanitas Fiction, Din cauze naturale, i-a apărut în 2019. Romanul a luat premii importante în Norvegia, are drepturile de traducere vândute în peste 20 de țări, iar Teatrul Național din Oslo a pus în scenă o dramatizare a romanului.

        Personajul principal al romanului este Elin, o doctoriță de familie trecută de 50 de ani, căsătorită cu Axel, tot medic. Au două fete și după ce acestea își întemeiază propriile vieți, golul dintre cei doi soți se adâncește din perspectiva femeii care, frustrată din cauza lipsei de inițiativă din partea soțului și a senzației tot mai acute că nu este văzută, acceptă să aibă o aventură cu un fost iubit din tinerețe, bărbat care, la rândul său, trece printr-o criză a căsniciei. Reîntânirea celor doi se petrece prin intermediul rețelelor de socializare.

        În cazul lui Elin, criza relației se amestecă cu dependența de alcool și de seriale. Odată mutată în cabinet, îl are ca partener al discuțiilor imaginare pe Tore, scheletul din plastic, cel care îi pune în față o oglindă adesea neplăcută. Acesta este punctul în care începe romanul.

        Gândurile necenzurate ale femeii scot la iveală dedesubturi ale minții și ale sufletului omenesc, prinse între aparențe și realitatea abisală, inclusiv în ceea ce îi privește pe pacienții veniți în cabinet, adesea cu probleme imaginate sau cu dileme copilărești.

       Din cauze naturale este un roman care abordează infidelitatea, destrămarea căsniciei la vârsta a doua, nevoia de a continua, dublul tăiș al aparențelor materiale și psihologice, drumul anevoios al (re)cunoașterii de sine. Cu toate astea, scriitoarei norvegiene i-a reușit o scriere incisivă și amuzantă, rapidă și simplă, o disecție lipsită de menajamente a iluziilor, a minciunilor pe care ni le spunem adesea, fără să mai conștientizăm cercul în care ne închidem.

    „O lume întreagă plină de întâmplări neobișnuite care nu suportă lumina zilei și care, cu toate acestea, se desfășoară în continuare, aproape cu regularitate, an după an, fără absolut nicio logică și fără vreun scop anume. Aceasta este o dimensiune ascunsă pentru majoritatea dintre noi, dar apoi, uneori, întrezărim crâmpeie din acest haos, în care vedem dorința ilicită și tot restul acestei lumi iraționale și misterioase. Și în noi înșine există frânturi din această lume, dar nu îndrăznim să recunoaștem și, prin urmare, le ascundem sub un strat gros de umor, mâncare, băutură, internet, sport, bani, curățenie, bunuri imobiliare, treburi casnice și o mie de alte distracții”.

    „Neliniştea şi nevrozele nu reprezintă excepţia sau boala, ci însăşi starea predominantă, deoarece dacă noi am fi avut o capacitate naturală, înnăscută de a trăi în armonie aici şi acum, atunci strămoşii noştri ar fi fost mâncați și distruși cu mult înainte să apuce să se tîrască afară din ocean. Ne aflăm aici pentru că provenim dintr-un şir infinit de nevrotici care nu s-au dat bătuţi, care, prin încercări, şi eşecuri, şi anxietate, și nopţi nedormite, au aflat în cele din urmă cum să-şi ajute copiii să supravietuiască şi cum să se apere de fiarele sălbatice. Nu suntem aici ca să ne distrăm, şi cei care nu au priceput treaba asta și au stat și-au trandavit, neatenți la primejdiile care îi pândesc şi nepregătiți pentru evitarea atacurilor sau accidentelor, au murit înainte să apuce să mai râdă sau să se reproducă. Suntem aici astăzi pentru că strămoşii noştri au reușit să se reproducă înainte de-a fi uciși sau de a muri de foame, iar ei au reușit asta pentru că au fost mai iscusiți în identificarea animalului sălbatic care îi pândea în iarbă, decât în a se bucura de florile frumoase care se găseau pretutindeni, în aceeaşi iarbă. Noi ne tragem din acei nevrotici care erau în stare de alertă și lor trebuie să le mulțumim pentru existența noastră”.

Nina Lykke, Din cauze naturale, Traducere din norvegiană de Ivona Berceanu, Humanitas Fiction, 2023

Călătorie pe firul morții. Andrew Doig - Trupul nostru muritor

 

În Trupul nostru muritor. O istorie universală a morții, Andrew Doig - profesor de biochimie la Universitatea Manchester - face un inventar al cauzelor morții și al încercărilor oamenilor de a i se opune, de la ciuma neagră până în zilele noastre.

Departe de a fi o lectură deprimantă, Trupul nostru muritor este o carte optimistă despre moarte, căci creșterea speranței de viață este de netăgăduit: de la treizeci de ani în Antichitate și Evul Mediu la peste optzeci de ani în cele mai sănătoase și mai bogate țări din zilele noastre.

 Perspectiva pe termen lung este una liniștitoare, iar cartea este și o istorie pe alocuri amuzantă a ingeniozității umane a cărei măsură este moartea. După aproape patru decenii de cercetare, Andrew Doig a știut să facă accesibil întunecatul subiect oricărui cititor. Vastele sale cunoștințe în domeniul geneticii sunt sintetizate inteligent și expuse cu claritate, fiind presărate cu detalii picante și cu insolite istorii individuale. La intersecțiile dintre istoria mare și biologie, autorul ne explică felul în care trecutul colectiv ne detemină viitorul individual, istoria morții devenind o istorie a vieții, a speranței de viață, a medicinei, a progresului lent pe care l-a făcut umanitatea în descoperirea cauzelor răspândirii bolilor, a măsurilor de igienă și a vaccinurilor care le pot preveni.

De la cei patru cavaleri ai apocalipsei medievale – Ciuma, Foametea, Războiul, împreună cu Moartea însăși – până la cei patru cavaleri ai zilelor noastre – insuficiența cardiacă, atacul cerebral, cancerul și demența -, cartea spune povestea schimbării cauzelor din care murim. Uneori, aceste transformări sunt paradoxale, dacă stâm să ne gândim, de exemplu, că în trecut se murea de foame, iar acum se moare de suprabundență alimentară.

Trupul nostru muritor este un studiu complex al manierei în care felul nostru de a trăi determină felul nostru de a muri. Povestea modului în care murim este, în viziunea lui Andrew Doig, profund legată de știință, tehnologie, economie, sănătate globală, sociologie și comportament uman. Dar mai ales de nivelul de trai, banii și stresul psihologic implicat de lipsa acestora slăbind sistemul imunitar și determinînd comportamente periculoase pentru sănătate. 

 Explorând biologia fascinantă a mortalității omenești, Andrew Doig ne convinge că moartea ne poate învăța multe despre viață. 

Andrew Doig, Trupul nostru muritor. O istorie universală a morții, Traducere din limba engleză de Ruxandra Câmpeanu, Polirom 2023

Viața privită cu inimă de copil. Paul Țanicui - Căderea

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/viata-privita-cu-inima-de-copil/

Cu literatura lui Paul Țanicui m-am întîlnit cu cîțiva ani în urmă, cînd am citit Quimera (Editura Humanitas, 2015), un roman insolit, ce nu avea mai nimic în comun cu literatura română a vremii, amintindu-mi, din anumite puncte de vedere, de lumea plină de fantezie a lui Ștefan Agopian din Manualul întîmplărilor. Odată cu Quimera, Paul Țanicui mi s-a dezvăluit drept unul dintre cei mai fermecători și poznași inventatori de lumi și de stări din literatura română. Scriitorul a trăit intens fel și fel de experiențe existențiale – printre altele, a vîndut cîrnați italienești, a săpat fîntîni în fosta Iugoslavie, a fost topitor de plumb într-un atelier de vitralii, a făcut publicitate, a scris scenarii, a lucrat în televiziune, a fost producător al proiectului muzical Shukar Collective. O existență atipică și o literatură pe măsură.

Căderea, noul roman publicat la Editura Polirom în 2022, mi-a confirmat că Paul Țanicui este un scriitor subtil, a cărui literatură se citește pe de o parte cu plăcere, pe de altă parte fără să poți aluneca pe suprafațele ei. Subtilitate, profunzime, viziune, construcție impecabilă – acestea ar fi, din punctul meu de vedere, calitățile scrisului său, pe care în romanul Căderea le duce pe o treaptă superioară. 

Căderea este un roman multistratificat, cu numeroase nivele de semnificație, cu sensuri și revelații ce cresc în cercuri ori din spirala celor văzute ori nevăzute. Cum Paul Țanicui este și scenarist și regizor, în roman există un scenariu de fond realist, legat de aceste experiențe ale autorului, adesea fiind adusă în discuție opoziția dintre ecran și viața adevărată, dintre vanitatea ori iluzia cinemtografiei și respectul pentru viața care înseamnă „să te apropii fără să distrugi“, să ieși la lumină. Aceasta va fi și experiența fundamentală trăită de protagonistul romanului, ieșirea din superficial și pătrunderea în esența vieții, grație unei iubiri cum nu știuse că poate exista. 

Un regizor american, Martin Page, ajunge la filmări în Transilvania și se îndrăgostește de fiica producătorului local, Ana-Maria, care e licențiată în arhitectură, dar lucrează tot în domeniul cinematografiei. Spre surprinderea tuturor, se căsătoresc foarte repede, iar în luna de miere merg nu într-o destinație exotică, ci în locul preferat al tinerei, Valea Dejani, din Brașov, un ținut ferit de rutina distrugătoare a civilizației. În timpul unei plimbări, Ana-Maria dispare în mod misterios și începe căutarea sa, suspect fiind chiar Martin. De la nuntă se trece la o secție de poliție, dar una care are tavanul ca cerul. De la secția de poliție, odată cu reconstituirea întîmplărilor, ajungem în Valea Dejani, unde există o stîncă ce seamănă cu Masa Tăcerii și care vibrează miraculos. Cei doi sînt încercați de senzații stranii – gesturile se completează, iar senzațiile de plutire, de pace ireală sau de potrivire perfectă sînt izbitoare. Jurnalul fetei dispărute ne dezvăluie preocuparea acesteia pentru mistica ebraică și îl vedem pe Martin luptîndu-se cu specificul național al românilor pentru a ridica acea casă revelată tinerei, în vis, de către un înger și desenată de Ana-Maria în jurnalul său. Este locul magic unde cei doi urmează să se reîntîlnească, dincolo de timp și de spațiu, bineînțeles, căci amîndoi sînt capabili să simtă viața din spatele aparențelor. 

Acesta este doar scheletul pe care Paul Țanicui adaugă poveștile altor trei cupluri și înfășoară multe și captivante straturi de sens, conexiuni surprinzătoare, poezie, reflecții și reflexii existențiale, mistică sau intertextualitate. Cititorul este întîmpinat încă de la primele pagini de motivul întrepătrunderii luminii cu întunericul, de jocul celor văzute cu cele nevăzute. Laitmotivul cărții devine povestea de dragoste care trece dincolo de timp și de spațiu și care este și o poveste despre bucuria lucrurilor mărunte, despre puterea minții, despre puterea cuvîntului, despre întruparea prin cuvînt și despre învățarea simplității. 

Mai mult decît un roman, Căderea este o poezie a frumosului la care nu poate ajunge oricine. Mottoul cărții și urările de la nuntă îl transportă pe cititor într-o dimensiune a căutării frumuseții lumii, a simțirii celor nevăzute: „N-am scris niciodată poezie, dar încerc să văd lumea în cele mai bune ipostaze ale ei. Să văd ce se vede, dar mai mult, ce nu se vede. Frumuseţea ei ascunsă, misterul ei, magia care te loveşte uneori în moalele capului. Martin ştie asta pentru că și el vede la fel. Amîndoi am învățat să privim partea ascunsă a lumii ca o rezervă de speranță atunci cînd nu mai există speranță, ca o rezervă de bine cînd binele se împuținează, ca locul în care, măcar o dată în viaţă, fiecare dintre noi ar trebui să fim“.

Printre straturile realului și ale fantasticului, inserțiile mistice sînt uneori subtile, alteori explicite, iar poezia – o poezie a frumosului, a bucuriei, a verbului „a simți“ – țîșnește cu grație, cînd te aștepți mai puțin: „Consideră-mă cel mai nou parc din colecția ta. Există vîrste și în ploaie. Mai întîi sînt trimişi pe pămînt stropii care abia au învățat să cadă. Și ei o fac cu bucurie sărind jucăuş din acoperiş în acoperiș. Apoi le vine rîndul celor experimentați. Acestora le place să-şi dea drumul în grup, să plonjeze dintr-o bucată, fără nici o teamă. Vor ateriza în picioare de fiecare dată. La final vin cei care cîntă, cîntecul lor e cel care dă rod“. Sau poezia deșetului: „Da, deşertul poate fi mai variat decît se arată. E dovedit, oglinda oricărei ființe care-l calcă. Om sau sălbăticiune, el reflectă aceleași margini, doar că sînt percepute altfel – de la primul punct de lumină, tristeţea iubitorilor nopții, la ultima picătură de întuneric, salvarea celor pentru care ziua dă adevăratul sens al lucrurilor. E perpetua reîntoarcere, prezentul care nu există. Doar senzațiile fac diferența, dar ele nu pot fi măsurate. Prin urmare, timpul devine o chestiune relativă. Nu ia în posesie și nu lasă urme. Dacă n-ai fi condiționat de nevoi, aici, mai mult ca oriunde altundeva, ai putea întîlni eternitatea în forma ei nudă, nepervertită“.

O altă temă predilectă a romanului Căderea o reprezintă puterea vorbelor, întruparea prin cuvînt, mottoul cărții aparținîndu-i lui Tristan Tzara: „E atît de întuneric, că numai vorbele-s lumină“. Puterea minții și puterea cuvîntului scot poveștile de dragoste din contingent și le învăluie în farmecul lui Abraxas, în puterea inefabilă a lui Abracadabra. Căderea e o carte profundă și frumoasă, în miezul căreia stă alchimia existenței privite cu inimă de copil, cu atenție, cu căldură, cu tandrețe.

Timpul și adevărurile ființei

https://www.observatorcultural.ro/articol/timpul-si-adevarurile-fiintei/

Să fii bărbat, cea mai recentă carte scrisă de Nicole Krauss și tradusă în limba română de către Mihaela Dumitrescu la Editura Humanitas Fiction, este o colecție de zece povestiri, fiind primul și deocamdată singurul volum de proză scurtă publicat pînă acum de scriitoarea americancă, bine-cunoscută pentru romanele Istoria iubirii, Un bărbat intră în cameră, Marea casă ori Pădurea întunecată. Atenția scriitoarei surprinde momente aparent banale din viața unor personaje care au revelații majore privind sensul sau nonsensul existenței lor. În prim-plan se află adesea relația fiicelor cu tații sau cu mamele, moștenirea spirituală, prietenia, iubirea, bătrînețea, divorțul, sexul sau identitatea evreiască, toate acestea fiind de cele mai multe ori trecute prin filtrul timpului. 

Ca și în romanul Pădurea întunecată, unele personje sînt scindate între Israel și America. Israelul este și prezență, și absență. Identitatea este greu de limpezit, iar tradițiile și religia nu se mai lasă prinse în tipare. Oamenii se străduiesc să facă pace cu revelațiile pe care le au despre ei înșiși. Fie că trăiesc în America sau în Israel, spiritualitatea iudaică depășește granițele geografice, așa cum stilul și atmosfera fiecărei proze scurte depășesc temele și capătă o logică aparte. Toate personajele trăiesc sub apăsarea istoriei, chiar dacă autoarea nu insistă, ci doar amintește în treacăt de evenimente istorice care au amprentat totuși puternic personalitatea oamenilor. Ruptura cu trecutul și inevitabila schimbare de mentalitate se transformă într-o intrigă implicită a textelor.

Fiecare povestire are o structură elastică, se contractă sau se dilată astfel încît fiecare personaj să poată prinde viață în profunzimea gîndurilor și sentimentelor care îl însuflețesc, chiar și în mod nedefinit. Momentele de revelație sînt adesea echivalente cu conștientizarea unui mister care nu are nevoie de o dezlegare dincolo de el însuși. Acest punct în care își duce Nicole Krauss cititorul este adesea o mare surpriză care te pune pe gînduri. Personajele sale sînt surprinse în momente din viață cînd le e foame de experiențe, de sens, cînd sînt deschise schimbărilor sau acceptă schimbări, neavînd de ales. 

În prima povestire din volum, Elveția, personajul narator, acum o femeie matură, reînvie o poveste petrecută cu treizeci de ani în urmă și o dată cu aceasta pe Soraya, adolescenta pe care o cunoscuse cînd avea treisprezece ani și care avusese o aventură cu un bărbat în vîrstă. Remarcase în Soraya autoritatea care parcă izvora de undeva din interiorul ei, detașarea, aerul de invulnerabilitate, curajul de a se arunca dincolo de limita peste care alții nu își permiteau să treacă. Perversitate, teamă, inconștiență sau voința de neînduplecat, refuzul de a te lăsa în voia vulnerabilităților cu care te-ai născut? Nici peste treizeci de ani nu poate ști. Dar știe că mereu a regăsit în Soraya o parte din ea, care nu avea puterea de a se manifesta, în lipsa curajului și a nesăbuinței. În schimb, în fiica ei cea mică izbucnește tot ce văzuse în Soraya și iată că, la o jumătate de viață distanță, o întîmplare din adolescență capătă alte semnificații: „Are în ea o aroganță care refuză să se mai pondereze, dar dacă ar fi doar atît, poate că nu aș fi început să mă tem pentru ea. Ce mă sperie pe mine e curiozitatea pe care o manifestă față de propria putere, de efectul acesteia asupra celor din jur și de limitele ei. Deși, poate, adevărul e că, atunci cînd nu mă tem pentru ea, o invidiez“.

Povestirile scrise de Nicole Krauss îl fac pe cititor să descopere cît de puțin ne cunoaștem și cum o întîmplare aparent banală ne revelează secrete ale propriei ființe pe care nu le-am conștientizat pînă atunci. O sclipire a adevărului propriei ființe este adesea suficientă pentru schimbări radicale de viață. 

Cititorul găsește mai peste tot linii subțiri, invizibile, care unesc ori despart oameni, care fac legătura între prezent și trecut, între libertate și constîngere, între putere și vulnerabilitate. Momente mărunte, care schimbă brusc vieți, sînt redate în paginile acestui volum cu un firesc și cu o subtilitate care te obligă să recitești, să revii cu toată atenția pentru a înțelege cu adevărat. Să îți pui întrebări, așa cum face tînăra din Dorm, dar inima-mi veghează: „Tata mi-a spus odată că în Tora nu se face nici o referire la sufletul nemuritor – că sufletul, așa cum îl cunoaștem, se găsește menționat doar în Talmud și, la fel ca progresele tehnologice, simplifică lucrurile, dar îi desparte pe oameni de ceva care le-a fost cîndva un dat natural. Oare ce spunea el prin asta? Că inventarea sufletului a făcut ca oamenii să nu mai știe ce înseamnă moartea? Ori mă sfătuia să nu mă gîndesc la el ca la un suflet odată ce va fi părăsit lumea aceasta?“.

Să fii bărbat este mult mai mult decît titlul aparent comercial. E o colecție de povestiri extraordinar de bine scrise, menite să răspundă la întrebări ce vizează complexitatea naturii umane față în față cu timpul. Cine sîntem? Cum ne schimbă timpul și oamenii de lîngă noi, cum ajungem să ne cunoaștem, cît de fragile și, poate, insesizabile sînt momentele care ne dezvăluie adevărul propriei ființe și cum se reînnoiesc aceste adevăruri? Cît ne e permis să îi cunoaștem pe ceilalți? 

Înstrăinarea emoțională în cuplu, diluarea iubirii, infidelitatea, sexualitatea, prăpastia dintre generații, dificultatea de a le transmite copiilor moștenirea iudaică, perpetuarea vieții prin povești, depășirea traumei colective care schilodește mintea și inima – toate acestea sînt fire pe care Nicole Krauss le leagă cu multă inteligență în povestirile sale.

Nicole Krauss, Să fii bărbat, traducere din engleză și note de Mihaela Dumitrescu, Editura Humanitas Fiction, 2022, 256 p. 

 

Nu doar romanul unei iubiri moderne. Naoise Dolan - „Vremuri interesante”

 

Dintre romanele de debut transpuse în limba română anul trecut, Vremuri interesante al scriitoarei irlandeze Naoise Dolan – tradus la Humanitas Fiction de către Mihaela Buruiană - se remarcă printr-o abordare inedită a unor subiecte ce riscă să rămână sau să devină banale.

Naoise Dolan este o scriitoare irlandeză de doar 30 ani care s-a confruntat în școală cu bullyingul homophobic, declarându-se mai târziu drept queer. La 27 de ani a fost diagnosticată cu autism, iar după 2016 a trăit o vreme în Singapore, în Hong Kong (a fost profesoară), dar și în Italia, iar din 2018 trăiește cu intermitențe în Londra. Experiențele existențiale i-au hrănit literatura, iar romanul de debut din 2020 a fost deja tradus în numeroase limbi, urmând a fi ecranizat de Amazon Studio.

 Vremuri interesante este romanul unei iubiri moderne. Protagonista romanului este Ava, o tânără de 22 de ani, originară din Dublin, mutată în Hong Kong, unde predă engleză și unde îl cunoaște pe Julian, un bancher englez bogat, de 28 de ani, educat la Oxford, cu care se împrietenește și în al cărui apartament se mută. Nu îi place munca de profesoară și bani are puțini, se mutase în Hong Kong, lichidându-și contul de economii pentru avort (aici autoarea taxează atitudinea coercitivă a Irlandei față de drepturile de maternitate ale femeilor). I s-au repartizat orele de gramatică pentru că îi lipsește căldura sufletească. Relația dintre ea și Julian este inițial bazată pe sex și pe confort material, apoi complicată de gelozie și de nevoia de control, obsesie ce complică totul. Iubirea și cunoașterea de sine devin o provocare. Pentru Ava, relațiile sunt un joc de putere, o tranzacție emoțională și un confort material. Se bucură de apartamentul confortabil al bancherului elegant, dar vrea mai mult, vrea ca celuilalt să îi pese mai mult decât îi pasă ei: „Ce doream era ca sentimentele lui Julian să fie mai puternice decât ale mele. Nimeni nu ar înțelege asta. Voiam un dezechilibru de putere și voiam să fie în favoarea mea”. Sau: „Mă bucur că Julian nu cere intimitate, dar mă enervează că nu o oferă”.

Julien pleacă pentru câteva luni din Hong Kong și o lasă pe Ava să locuiască în apartamentul său, relația dintre ei fiind în continuare prolixă, de o intensitate nearticulată. Naoise Dolan reușește să mențină trează atenția cititorului, căci complică intriga și introduce în poveste o a treia persoană, pe Edith, o avocată rafinată și bogată, cu care Ava începe să iasă tot mai des, neputându-și lămuri o vreme sentimentele pentru aceasta. Întâlnirile platonice se transformă în întâlniri romantice.

Ava are stări și sentimente noi asupra cărora să se interogheze, iar noua poveste de dragoste îi oferă noi perspective asupra propriei identități. Dar nici Julian nu știe de Edith, nici Edith de Julian, până în capitolul final. Avei nu îi este ușor să decidă dacă se întoarce la confortul vieții cu bancherul sau face un salt în necunoscut cu Edith.

Naoise Dolan abordează în roman și importanța tot mai mare pe care o au în viața noastră internetul, telefonul și aplicațiile cu care ne umplem timpul și mintea. Stările personajului, gelozia, nerăbdarea, așteptarea, suspiciunea sunt adesea strâns legate de ipostazele virtuale ale celor care constituie punctul de interes al Avei. Pixelii oglindesc și influențează conexiunea umană.

Dolan evită melodrama în favoarea unor puncte de vedere realiste, expuse franc. Ba mai mult, aventurile Avei sunt mereu însoțite de preocuparea acesteia pentru limbaj, dilemele legate de limbaj ascunzând preocupări sau mize emoționale: „Conjunctivul se folosește pentru acțiuni posibile. Dacă îl evitam, asta însemna că spunem numai lucruri adevărate? Sau, din moment ce nu diferențiam imaginarul, poate că tot ce spuneam era o dorință sau un sentiment. Și poate că păream proastă că nu știam gramatică”.  

Ava este un personaj cu o ambivalență perpetuă în cadrul triunghiului amoros, iar proza este aparent dezordonată, oglindă a gândurilor împrăștiate ale protagonistei. Dolan coboară foarte adânc în conștiința personajului, în care se reflectă însă și probleme care țin de capitalism, drepturile femeilor într-o lume încă patriarhală, inegalități sociale, domestice și emoționale.

Percepția propriului corp, interogarea propriei identități, apartenența la categoria feministelor, lupta pentru afirmare și dinamica puterii sexului, autoprotecția, conștientizarea vulnerabilităților, permanenta zbatere pentru autocunoaștere sunt mize ce fac din roman mult mai mult decât o poveste de dragoste, iar cititorul rămâne conectat, chiar dacă stilul e lipsit de emoție, alert, cu propoziții scurte, emoțiile fiind împărtășite adesea sec, abraziv. Ambivalența frazelor, cu subtilități și ironii inteligente, provoacă adesea zâmbete și fidealizează cititorul.  

 

 

Naoise Dolan, Vremuri interesante, Traducere din engleză și note de Mihaela Buruiană, Humanitas Fiction 2022

Literatura italiană – fericire și abisuri

 https://suplimentuldecultura.ro/39256/literatura-italiana-fericire-si-abisuri

Paolo Cognetti și Gian­franco Calli­ga­rich sunt doi dintre cei mai apreciați scriitori italieni de azi, iar la Editura Polirom au fost traduse recent de către Cerasela Barbone două noi romane scrise de aceștia.

Fericirea lupului, cel mai recent roman al scriitorului Paolo Co­gnetti, valorifică pasiunea autorului pentru munți, încrederea acestuia în forța naturii, cel mai apreciat roman al scriitorului italian fiind Cei opt munți, câști­gător al Premiului Strega. Și romanul Băiatul sălbatic explora această temă, având ca protagonist un tânăr care de zece ani trăiește în oraș, vlăguit și lipsit de încredere în sine, departe de munții în care crescuse liber. Se întoarce în munți, în căutarea libertății. Tră­iește aici trei anotimpuri și una dintre cele mai grele revelații cu care se confruntă e aceea că libertatea absolută înseamnă singurătate absolută.

 

Își oferă șansa unui nou început

 

În Fericirea lupului, întâmplările se petrec în orașul alpin Fontana Freda, unde se refugiază Fausto, un bărbat de patruzeci de ani, căutând un loc de unde s-o poată lua de la capăt. Cunoștea munții aceia de când era mic și, după o căsnicie eșuată și o viață sufocantă în Milano, se retrage în munți, „savurând gustul libertății și mestecându-l pe cel amar al ingu­rătății“. Lasă deoparte scrisul și lucrează ca bucătar în restaurantul lui Babette, unde o cu­noaș­te pe Silvia: „când o vedeai ducând mămăligă și cârnați, părea și ea un semn al vremurilor la fel ca plantele înflorite în extrasezon sau lupii care, din câte se spunea, se întorseseră în păduri“.

Își oferă șansa unui nou început, la 1800 de metri altitudine, în mijlocul unor peisaje copleșitoa­re, de o măreție care limpezește sufletele, unde mai există loc pentru libertate și vise: „A ce mirosea ianuarie? A fum de sobă. A pajiști uscate și înghețate în așteptarea zăpezii. A trupul gol al unei fete după o lungă singurătate. Mirosea a miracol“.

 

Roman al frumuseții locurilor dure

 

Cititorul vede, străbate ori simte versanți, avalanșe, zăpadă nebătătorită, seri vântoase, o vizuină în care să o iei de la capăt, fără deziluzii, o sticlă de vin și două pahare, trupuri îmbrățișate în timp ce vântul se întețește, pini săbatici doborâți de vânt, focul aprins, trupurile goale în așternut, atmosfera stampelor japoneze cu contrastul dintre impasibilitatea muntelui Fiji și tumultul valului din prim-planul gravurilor lui Hocusai, zăpada care reflectă lumina lunii, în timp ce senzațiile intense fac uitate abisurile personale: „A avut și o altă senzație, care n-avea legătură cu foamea, vânătoarea, teama, prudența, calculul. Era cea pe care o avea de fiecare dată când ajungea la o creastă și se uita spre o vale nouă. Un fel de încântare, un miros care îl atrăgea chiar mai mult decât al cerbului sau al caprei-negre. Mirosul descoperirii“.

Fericirea lupului este un ro­man al frumuseții locurilor dure, îmblânzite de căldura uma­nă. Vremea sobei este și vremea în­țelepciunii, parcă în ciuda neastâmpărului ce însuflețește lupul care își caută fericirea în altă parte, mereu dincolo de următoarea creastă, „luând cu el cântecul unei lumi mai tinere“.

 

Fundalul pe care se proiectează povestea este Roma anilor ’60

 

După succesul romanului Ultima vară în oraș, scriitorului italian Gianfranco Calligarich i-a fost tradus la Editura Polirom un alt roman – Abisuri personale, publicat în limba italiană în 2011.

Ca și în Ultima vară în oraș, fundalul pe care se proiectează povestea este Roma anilor ’60, din nou fascinantă, perfectă pentru o poveste de dragoste pe măsura atmosferei excentric-sfâșietoare a orașului, amintind și de data aceasta de filme precum La dolce vita sau La grande bellezza.

Protagonistul Abisurilor personale este un jucător de cărți profesionist care, într-o vară îndepărtată, cu inima slăbită, rememorează cu nostalgie și cu o dez­a­măgire irepresibilă, o poveste de iubire, o partidă sentimentală așezată încă de la începutul romanului sub semnul înfrângerii: „Că uneori nimic nu poate fi mai destabilizant decât acea obscură întâmplare numită iubire, că oamenii se împart întotdeauna în jucători și nejucători, chiar dacă nu stau la mese de joc, și, în fine, că în viață, la fel ca la acele mese deznădăjduit de verzi, toate victoriile ajung să semene între ele, în timp ce înfrângerile sunt întotdeauna diferite unele de altele“.

 

Doi frumoși blestemați

 

Sub palmierii litoralului în extrasezon, personajul narator rememorează povestea petrecută în urmă cu treizeci de ani, o poveste „îndârjită“ la care participase „ca simplu dealer“, ca martor la căsătorie și apoi confident. Povestea trăită scurt și intens de Tommaso și Alessandra, doi dintre exilații cosmopoliți care umpleau barul lui Santandrea, în care obișnuia naratorul să-și petreacă serile.

Bărbatul taciturn, de vreo treizeci de ani, era un moștenitor al unui afaceri industriale, adus în Roma de valurile existenței și transformat într-un client refugiat al barului numit „La timpul regăsit“. Femeia, „prea sigură de frumusețea ei neasemuită“, era fiica unui bancher elvețian, de la care moștenise și un secret întunecat, pe care Tommaso îl va afla târziu, după căsătoria grăbită, în care fusese lipsit de parfumul pe care i-l promisese trupul femeii învăluit în obsedanta rochie albă.

Personajele lui Gianfranco Ca­l­ligarich sunt doi frumoși bleste­mați care se prind într-un joc plin de cruzime, iar reconstituirea acestei povești de dragoste este un prilej pentru ca autorul să refacă atmosfera Romei, într-un limbaj ca­re îl provoacă pe cititor să găsească semnificații, să descopere sensuri tăinuite în pliurile cuvintelor sau ale imaginilor.

 

Nevoie să se pună la adăpost de neliniști fizice și senzații de gol

 

Rafinamentul provocator al scriiturii din Ultima vară în oraș se regăsește și în Abisuri personale: „În ciuda albastrului dimineții văzut de pe terasă, abia pe stră­duțe a început să perceapă aerul periculos al zilei, ca pe o indis­poziție ascunsă care îl năpădea cu o tenacitate tăcută de când se trezise. Parcă netezite de vântul nopții, fațadele bisericilor și ale altor clădiri străluceau în soare, mângâiate de o briză care venea dinspre râu și făcea lumea să umble pe stră­duțe cu un soi de neliniște.

Nu altfel stăteau lucrurile în piață. Unde un cer de un albastru intens, încărcat de certitudini, cobora greu peste umbrelele cafenelelor, voind parcă să le strivească, și unde revoluționari la bustul gol se bronzau pe marginile fântânilor arteziene, jos, lansând strigăte provocatoare înspre tinerele mame în fuste scurte care împingeau cărucioare pe pavaj ridicând stoluri de porumbei. În piață totul era lumină. Și adiere ușoară, venită dinspre râu și chemându-i parcă pe toți, împreună cu lumina soarelui, la o altă viață. Oferind oricui oportu­nități necunoscute și ironice“.

Personajele singuratice, niște dezrădăcinați triști, dar atât de vii, care au nevoie să se pună la adăpost de neliniști fizice și sen­zații de gol care se adâncesc, descrierile subtile, melancolia elegantă, disperările mocnite, lumea fragilă în care oamenii își doresc să câștige partidele sentimentale fac și din Abisuri personale un roman prin care Gianfranco Calligarich confirmă că este un scriitor autentic.

Annie Ernaux - Cum se scrie realitatea unei pasiuni

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/cum-se-scrie-realitatea-unei-pasiuni/

Annie Ernaux, Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei, Traduceri din limba franceză de Mădălina Ghiu și Vasile Zincenco, Pandora M, 2022

 

Cel mai recent Premiu Nobel pentru Literatură a stîrnit din nou și reacții de surprindere și de nemulțumire, căci numele scriitoarei franceze Annie Ernaux nu era în topurile devenite clasice. Premiul i-a fost acordat „pentru curajul și acuitatea clinică cu care dezvăluie rădăcinile, înstrăinările și constrîngerile colective ale memoriei personale” și, din fericire, în colecția Anansi contemporan – Pandora M, au fost deja traduse de către Mădălina Ghiu și Vasile Zincenco două dintre scrierile acesteia – Pasiune simplă și Confesiunea adolescentei. Iată că avem acum posibilitatea să înțelegem cum textele sale, autobiografice în mare parte, au detabuizat corpul feminin, relațiile sexuale, pasiunea, plăcerea, avortul, oglindind totodată viața politică și socială.  

Literatura sa autobiografică este strîns legată de experiențele traumatizante trăite în adolescență și în tinerețe, lipsa libertății de exprimare agravînd ecourile acestora în întreaga sa ființă. Jurnalul pe care l-a scris între 16-20 de ani i-a fost ars de mama sa, iar prima carte publicată aducea la suprafață traumele unui avort. Pentru că se temea de reacțiile celor din jur, abia după apariția cărții, soțul și mama sa au aflat că Annie Ernaux scrisese o carte în care erau personaje. După un roman refuzat, un avort clandestin, o căsătorie, un copil și un post de profesor la 40 km distanță de casă, într-o lume în care scrisul era ceva excepțional, Annie Ernaux a folosit scrisul pentru a se scufunda în realul pe care simțea că îl și depășește astfel. Moartea tatălui a însemnat șocul unei despărțiri bruște și violente, însoțite de sentimentul de culpabilitate și de nevoia de a înțelege. Atunci a simțit irepresibil nevoia să scrie despre asta, iar scrisul său nu a mai putut fi decît autobiografic, un instrument pentru a deplia realitatea trăită, pentru a face dreptate. 

Pasiune simplă, publicată prima dată în Franța în 1991, este o scurtă ficțiune autobiografică, carte a îndrăgostirii unei femei de un bărbat însurat. Cartea este scrisă, retrospectiv, la persoana întîi, din perspectiva femeii care se observă și își înregistrează cu necruțare senzațiile, gîndurile și acțiunile la care și-a redus existența în perioada în care a făcut din bărbatul străin (venit cu afaceri în Franța, de undeva din Europa de Est) centrul vieții sale: „Începînd din luna septembrie, anul trecut, n-am mai făcut nimic altceva decît să aștept un bărbat: să-mi telefoneze și să vină la mine”. 

Cărțile, filmele, cîntecele, conversațiile sînt interesante doar dacă îi amintesc de el ori se suprapun cu stările provocate de relația interzisă. Bărbatul este nenumit, nu el ca obiect al pasiunii contează, ci pasiunea în sine și procesul scrierii acesteia, în strînsă legătură cu trecerea timpului. Incipitul romanului e bizar, plecînd de la urmărirea unui film pentru adulți, personajul narator afirmă: „Mi s-a părut că scriitura va trebui să tindă spre așa ceva, această impresie pe care o provoacă scena actului sexual, această angoasă și stupoare, o suspendare a judecății morale”. 

Pasiune simplă este o scoatere la lumină a absenței și a așteptării răvășitoare care suspendă normalitatea ființei umane aspirate de o obsesie, prinse în vîrtejul realității unei pasiuni copleșitoare, dureroase în intensitatea ei. Nimic mai important, nici măcar cei doi copii studenți, decît a fi în pat cu acel bărbat însurat, la mijlocul după-amiezii: „Eu nu mai eram decît timp ce trece prin mine”. Femeia trăiește plăcerea ca durere viitoare, iar scrisul este menit să facă un inventar al semnelor acestei pasiuni, cît mai frust, fără ironie, fără deriziune, fără a căuta pretexte, fără învinovățiri, fără intenția de a explica: „Nu vreau să-mi explic pasiunea – asta ar însemna să o consider drept o eroare și o dezordine pentru care trebuie să te justifici – ci doar să o expun”. Nu vrea să scrie o carte despre el sau despre ea, ci vrea să redea în cuvinte ceea ce i-a adus existența lui. 

Cititorul are în față o poveste chinuitor de onestă poate tocmai prin simplitatea împărtășirii dorințelor, a vulnerabilității unei femei, prin asumare obiectivă a intimității, prin calmul observației, al surprinderii și al prinderii în cuvinte a emoțiilor. Constant, în roman, cot la cot cu realitatea pasiunii, a dorinței în absență, a fricii, a supunerii, a insomniilor și a viselor obsedant-obositoare, iese la suprafață nevoia femeii de a-și lămuri rolul și puterea scrisului – o preocupare permanantă a lui Annie Ernaux. Deși este convinsă că între timpul pasiunii și timpul scriiturii nu există nicio legătură, scrisul îi perminte ca, în absența obiectului pasiunii, să rămînă totuși aproape de bărbatul plecat, să țină pasiunea vie în interiorul ei, să salveze prezența în absență, chiar dacă scrisul nu împiedică durerea trăitului. Bărbatului real rămîne „mai inabordabil” decît bărbatul scris, dar scrisul o ajută să suporte supărarea, îi dă speranță, cînd, rațional, aceasta nu există.

Presiunea judecăților, a valorilor „normale” ale lumii și obligația de a te justifica au fost mereu aspecte care au riscat să amenințe libertatea scriiturii lui Annie Ernaux. Publicarea unui text înseamnă pentru ea scoaterea acestuia în afara timpului, granița dintre nevinovăție și vinovăție, dintre deschidere și închidere: „invers decît în viață, n-am nimic de așteptat de la scriitură, unde nu se întîmplă decît ce pui tu în ea. A continua să scriu înseamnă și să amîn angoasa de a le da celorlalți să citească acest text. Atîta vreme cît eram nevoită să scriu, nu-mi păsa de această finalitate”.

La Annie Ernaux, limbajul are puterea de a transforma amintirile în altceva, ceva controlat, șlefuit estetic, într-o literatură a melancoliei, senzație care îi place foarte mult și pe care caută să o „construiască” în scris. Corpul, gîndurile, dorințele, senzațiile i se transformă în scris, adică în ceva inteligibil și universal, așa cum se întîmplă și în finalul cărții: „Cînd eram copil, pentru mine luxul însemna mantouri de blană, rochii lungi şi vile pe malul mării. Mai tîrziu, am crezut că înseamnă să duci o viață de intelectual. Acum mi se pare că înseamnă și să poți trăi o pasiune pentru un bărbat sau o femeie”. 

Stilul dens și direct de a reda experințe personale se regăsește și în Confesiunea adolescentei (2016), tot o ficțiune autobiografică, în care Annie Ernaux se întoarce către cea mai dificilă perioadă din viața sa, perioada dintre adolescență și maturitate, elementul de bază fiind prima experiență sexuală cu un bărbat. Între absolvirea școlii de la mănăstire și începerea liceului, în vara anului 1958, Annie merge într-o tabără, unde este monitoare. Este prima dată cînd e liberă, dincolo de strîmta lume munictorească pe care o cunoștea, cu atît mai mult cu cît avusese și o mamă supraprotectoare care o ținuse în mod strict departe de băieți. Dar asta nu o împiedica să viseze la ei. Cea mai mare dorință cu care merge în tabără este de a cunoaște aventura, de a trăi romantismul, pasiunea, de a se îndrăgosti, de a-și pierde virginitatea. Se lasă dusă de către un monitor în cameră unde, deși nu își pierde virginitatea (nu pentru că nu și-ar fi dorit), are o primă experință sexuală. Ce nu prevăzuse este reacția celorlalți, care o judecă și îi vorbesc disprețuitor sau îi pun etichete menite să o umilească. Devine, peste noapte, obiect al disprețului ceea ce nu o împiedică să-și dorească în continuare integrarea în acel grup.   

E prima confruntare cu „celălalt”, prima pedeapsă pentru că a gustat din libertate, căci atitudinea pe care o are Annie față de sexualitate se opune atitudinii grupului și familiei sale. Nu înțelege noțiunea de rușine pe care o invocă ceilalți, nu înțelege pentru ce este blamată și marginalizată. Recurgînd la amintiri, fotografii sau scrisori trimise prietenelor, Annie Ernaux desface multiplele straturi ale acelei experiențe traumatizante, pendulînd între adolescenta din ʼ58 și femeia din prezent, ceea ce implică și o perspectivă ambivalentă care îi oefră cititorului multiple nuanțe.

Autoarea vrea să se înțeleagă pe ea, cea din urmă cu aproape șaizeci de ani, complexitatea unei situații problematice și urmările ei care s-au întins de-a lungul multor ani – tulburări de alimentație, lipsa ciclului timp de doi ani. Unda de șoc tulbură ani buni din viața fetei care pendulează între orgoliu și dezgust, fiind copleșită de incertitudinea locului pe care îl mai poate ocupa în societate, cu atît mai mult cu cît provine dintr-o comunitate de muncitori lipsiți de mijloace matriale și cu perspective înguste asupra vieții, dar tinde să intre în lumea intelectualilor. 

Dar Confesiunea adolescentei nu este o narațiune lineară a unei experiențe dureroase. Și aici importantă devine lupta scriiturii cu realitatea care se lasă cu greu depliată. Memoria refulată, memoria rușinii cere luptă, iar scriitura devine cinematografică, compusă din imagini percutante care pătrund în carnea durerii pentru a o îmblînzi. Nu este o scriitură centrată doar pe sine. Plecînd de la experiența intimă a unei fete, Annie Ernaux oferă de fapt imaginea unei societăți, deplasează interesul asupra mentalităților și prejudecăților sexuale.

Romanul urmărește problema identității și a felului în care trăiesc amintirile în noi,  felul în care respingerea sexuală și afectivă subminează mintea și trupul unei fete, ducînd la pierderea stimei de sine, bulimie, anorexie, rigiditate, imposibilitatea de a simți că aparții unei comunități. Foarte bine este surpinsă în roman greutatea cu care se revine la propriul sine, la înțelegere, împăcare și depășire, incertitudinea libertății alegerilor fiind o povară extremă.

Chiar dacă scriitura este lipsită de figuri de stil, emoția există, ea este generată tocmai de sinceritatea cu care autoarea reușește să redea senzațiile fizice și incertitudinile fetei de optsprezece ani, dovedind astfel un principiu asumat: emoția trebuie să se nască din cuvinte, dar nu din cele ale emoției.