Epidemia uitării

 

După ce romanul Profesorul și menajera a fost ecranizat, scriitoarea niponă Yōko Ogawa declara într-un interviu că nu scrie romane pentru că este o romancieră, ci pentru că este o ființă umană și astfel simte că poate înfrunta moartea. Autoarea mărturisea că poveștile îi sînt necesare pentru a face față fricilor și regretelor, căci toate viețile sfîr­șesc în moarte, iar a găsi ceva în nimic ar fi esența scrierii unei povești, singura cale de a înțelege moartea. Sub forma unei povești, putem pune în cuvinte propriul haos, cele mai întunecate părți din noi înșine, iar ea își dorește ca poveștile să îi facă pe cititori să își simtă deopotrivă trupul și sufletul, lumea exterioară și lumea dinăuntru.

Exact așa cum reușește și romanul Poliția Memoriei, care a fost publicat în 1994 și tradus de curînd în limba română de către Raluca Nicolae, la Humanitas Fiction. Ca și în alte romane ale scriitoarei japoneze, și aici întîlnim teme precum arta, condiția scriitorului, puterea literaturii, pierderea, frumusețea, dragostea, memoria sau relația dintre un tînăr și un bătrîn. Doar că, de data aceasta, Ogawa ne propune o alegorie distopică pe tema pierderii și a morții, punînd în prim-plan memoria strîns legată de corp și importanța literaturii într-o lume supusă dezintegrării, una dintre ideile esențiale din roman fiind aceea că starea naturală a artei este una de rezistență.

La un prim nivel de lectură, Poliția Memo­riei poate fi considerat un roman politic, antitotalitar. Acțiunea poate fi plasată în orice regim totalitarist în care oamenii sînt obligați să renunțe la posesiuni, la identitate, la cuvinte și sînt măcinați de teamă, de neîncredere. Doar că romanul este mult mai mult, distopia imaginată de scriitoarea japoneză avînd rolul de a ne face să vedem mai bine realități cotidiene care par înstrăinate. Ale­goria din aceste pagini are puterea de a face adevărul vizibil sau mai accesibil și oferă realității concrete greutate, încadrîndu-se astfel în ceea ce se poate numi „ficțiune științifică” – obiectele reale înstrăinate par niște ficțiuni, iar fantasticul, paradoxal, este necesar pentru a accesa substanța realității.

Potrivit poveștii, cîndva, în viitor, din viața oamenilor care trăiesc pe o insulă nenumită dispar, unul cîte unul, toate lucrurile cu care sîntem azi obișnuiți. Iar oamenii uită de ele în cel mult două-trei zile. Timbrele, parfumul, păsările, trandafirii, calendarele, cărțile, profesiile, navele, fasolea verde, ștampilele, fotografiile, picioarele oamenilor… Iar cine nu uită are parte de Poliția Memoriei, pentru care e inacceptabil ca un lucru să nu dispară cu promptitudine și fără urme, atunci cînd se dispune. Să dispară inclusiv din mintea oamenilor, nu doar din casele lor.

Memoria este un act subversiv, iar mecanismul dispariției este unul exact: dispare lucrul, dispare memoria acelui lucru și apoi dispare și memoria uitării acelui lucru. Iar oamenii trebuie să arunce toate urmele lucrurilor interzise, odată cu care dispar și cuvintele care le denumeau.

Eroina cărții este scriitoare și simte cît de ciudat e să poți crea ceva nou, cu ajutorul cuvintelor, pe o insulă unde aproape totul dispare. Mai ales cînd conștientizezi posibilitatea ca și cuvintele să dispară, iar tu nu îți poți aminti obiectele și nu poți salva memoria acestora.

Cu fiecare lucru dispărut, se împuținează și inima oamenilor, ființa acestora umplîndu-se de goluri. În viziunea autoarei, memoria este conectată direct la vocile și corpurile oamenilor. Unii încearcă să lupte cu destrămarea care le cuprinde sufletul, existînd speranța că scrisul poate salva inima. Pentru autorități, singura problema o reprezintă cei care nu uită. Aceștia sînt căutați, hărțuiți, închiși și interogați de Poliția Memoriei. Nu știm cine e Poliția Memoriei, vedem doar niște oameni-robot, cu uniforme fine și fețe goale, nu știm din al cui ordin acționează sau cui raportează. Sînt ordonați și reci. Le este suficient, asta îi face eficienți.

În ciuda lanțului de dispariții, viața de pe insulă merge mai departe, oamenii fiind preocupați să-și procure hrana necesară subzistenței, să se reprofileze atunci cînd le dispar meseriile și nu să se împotrivească necontenitei dezintegrări a lumii. R., redactorul scriitoarei, este unul dintre cei care au neșansa să-și păstreze amintirile. Pentru a-l proteja pe R., cei doi amenajează o cameră secretă, care va deveni și un fel de seif pentru obiecte dispărute precum bomboane mentolate, o cutie muzicală, o muzicuță. Scriitoarea continuă astfel, cu ajutorul lui R. și al unui bătrîn pe care îl știe din copilărie, ceea ce încercase să facă și mama sa, care ascunsese în sculpturile sale fel și fel de obiecte, înainte de a fi luată de Poliția Memoriei.

Scriitoarea fără nume din roman nu își poate aminti obiectele dispărute, iar inconsistența limbajului – din ce în ce mai plin de goluri – îi ridică piedici. A publicat trei romane, toate axate pe problematica dispariției, iar de-a lungul poveștii scrie un alt roman, despre o dactilografă a cărei voce dispare și care nu poate comunica decît prin intermediul unei mașini de scris, cititorul romanului Poliția Memoriei avînd posibilitatea de a citi, în paralel, și paginile romanului scris de protagonistă.

Unele dispariții sînt doar constatate cu impasibilitate, altele sînt violente – așa cum se întîmplă cu arderea cărților, iar altele sînt redate cu un lirism care surprinde, așa cum este cazul dispariției trandafirilor:

„Cît vedeai cu ochii erau numai petale plutind pe suprafața rîului. O clipă mîinile mele au decupat un ochi de apă limpede, acoperit pe dată de alte petale, lunecînd valuri-valuri, într-o curgere hipnotică ce le împingea spre ocean.

Am scuturat în rîu petalele care mi se lipiseră de palme – unele cu margini dantelate, pale, altele în culori aprinse sau cu sepalele care nu se desprinseseră încă de caliciu. Preț de o clipă, au rămas agățate de cărămizile de pe pardoseala spălătoriei, apoi au fost pe dată luate de vîltoare, topindu-se în marea de petale.[…]

O grădină de trandafiri fără trandafiri este un loc friguros, lipsit de sens. Ți se rupea inima să vezi lăsate de izbeliște lucrurile care pînă nu demult fuseseră îngrijite cu atîta dragoste. Susurul apei nu mai răzbea pînă aici. Singurul sunet era cel al pașilor mei, călcînd în picioare solul mănos și moale. Cu mîinile îndesate în buzunare, am rătăcit pe deal de parcă mă preumblam printr-un cimitir al celor care își găsiseră sfîrșitul fără nume, fără o piatră la căpătîi.

Pe cînd priveam țepii, frunzele, crengile, pe cînd citeam conștiincios plăcuțele cu numele plantelor, mi-am dat seama că nu-mi mai aminteam cum arată un «trandafir»“.

Prin Poliția memoriei, autoarea lansează un avertisment în urma căruia am putea conștientiza mai mult importanța fiecărui obiect, a fiecărei persoane, a senzațiilor, a amintirilor, a plăcerii și a durerii. Romanul este un elogiu adus literaturii și obiectelor, importante mai ales prin ceea ce trezesc în interiorul nostru, convingîndu-ne că epidemia uitării poate fi o tragedie în istoria umanității.

Un ceai și o poveste

 

În tot acest tăvălug al agitației în care trăim, romanul Un ceai la capătul lumii este un răgaz binevenit. Invitația la ceai este mai ales o invitație la poveste, la liniște, la optimism, la întoarcerea dinspre marginea lumii la esența ei care, de fapt, se află ascunsă în interiorul nostru.

În această carte, ceaiul și povestea se împletesc într-o cale a liniștii, a împăcării cu sine, a înțelegerii, a empatiei și a echilibrului interior care au puterea să influențeze felul în care reacționăm la evenimentele vieții, în loc să se lase destrămate de acestea.

Un ceai la capătul lumii este o poveste care așază în centrul său, și explicit, și implicit, tocmai această putere a poveștilor ce pot întoarce sinele îmbogățit cu lumea în care se pierduse, pot transforma închiderile în noi deschideri. Este una dintre acele povești care te ajută uneori să înțelegi că viața merită efortul viețuirii.

Cartea este inspirată dintr-o poveste reală, aceea a japonezului Yukio Shige, un fost ofițer de poliție care, după pensionare, în cincisprezece ani a salvat de la sinucidere peste șase sute de oameni, patrulând zilnic pe stâncile de pe care oameni confruntați cu fel și fel de probleme intenționau să se arunce în mare. În Japonia, în rândul persoanelor cu vârste cuprinse între cincisprezece și treizeci și nouă de ani, sinuciderea este principala cauză a decesului, producând mai multe morți decât cancerul și accidentele la un loc. Scotocind orizontul cu binoclul său, Shige a ales să patruleze zilnic, întrebându-i pe cei aflați la capătul puterilor ce mai fac și propunându-le, simplu, prietenește, să mai aștepte un moment. Nu a salvat doar viața lor, ci și viața celor apropiați acestora. În 2018 a fost realizat un documentar The Round, iar în 2019, Francesc Miralles și Ángeles Doñate ne-au adus aproape povestea insolită a fostului polițist japonez prin acest roman stenic, o pledoarie pentru speranță și pentru frumusețea vieții.

Kosei-san se numește personajul din acest roman, supranumit fiind „gardianul abisului”, un bătrân înțelept care, ca și modelul din realitate, își trăiește restul zilelor pentru a-i salva pe ceilalți, oprindu-le aruncarea în abis printr-o invitație la ceai și la poveste, pornind de la principiul potrivit căruia „nimeni nu se poate feri de greșeli. Eu încerc mereu să am în minte că nu sunt mai bun decât cei care acceptă să bea un ceai cu mine”. El însuși, în tinerețe, își sacrificase iubirea și purtase toată viața povara lașității.

Pe stâncile pe care le supraveghea, ajunge și un ziarist cautându-și liniștea în timp ce purta cu el cenușa fratelui său. Privind în urmă, vede doar eșecuri. Dacă în meseria sa se străduia să aducă la suprafață aspecte pe care societatea nu le vedea, abia ceaiul băut cu bătrânul îl face să realizeze că cea mai mare nevoie a sa este de a se aduce pe sine la suprafață, de a se privi în ochi, de a vedea frumusețea altruismului și a vieții: „Cântecul Abisului, care îți va arăta drumul spre noua ta viață, poate răsuna în sufletul tău în orice moment, dar, ori de câte ori faci ceva pentru ca lumea să fe mai bună, începând cu tine însuți, vei fi puțin mai aproape”.

Un ceai la capătul lumii, Francesc Miralles, Ángeles Doñate, Traducere din spaniolă de Teodora Șandru Mehedinți, Humanitas Fiction, 2022

Prin meandrele nefericirii

 

https://suplimentuldecultura.ro/37466/prin-meandrele-nefericirii
Alegându-și cazurile particulare a două femei total diferite din punct de vedere al statutului social, al culturii în care au trăit, al structurii de personalitate sau al epocii, Aurora Liiceanu explorează în volumul Totdeauna singură. Nefericiri paralele meandrele unor singurătăți nefericite.

Cele două portrete psihologice ale femeilor care au trăit la o distanță de o sută de ani scot la iveală o mulțime de reacții și emoții similare. Dacă Tolstoi ne spunea că „fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei“, Aurora Liiceanu ne demonstrează cât de mult seamănă nefericirea celor două femei. Și sunt convinsă că multe dintre femeile care vor citi acest volum se vor recunoaște în tiparele acestei nefericiri.

Prima femeie în a cărei poveste plină de suferință ne poartă Aurora Liiceanu este scriitoarea Catherine Pozzi, fiica celebrului Samuel-Jean Pozzi (savant, inovator, medic eminent) și amanta lui Paul Valéry. Două ipostaze ce i-au oferit nemulțumire și frustrare. În adolescență a fost obsedată de personalitatea tatălui, mult prea ocupat ca ea să nu se simtă ignorată. Pe de o parte, și-a adulat tatăl, iar pe de altă parte l-a privit critic, cu multă asprime, mai ales din cauza aventurilor lui erotice, a infide­lității. Solitudinea, lipsa de comunicare și neliniștea au înso­țit-o mereu, lipsa căldurii și a comunicării în relațiile de familie amprentându-i preferințele, ideile și opțiunile. Lipsa de siguranță și de coe­rență au făcut-o incapabilă să își asume o autonomie emoțio­nală și să-și construiască cu adevărat o identitate.

 

Nevoie să fie completată, să fie mobilizată

 

Concepția despre iubire pe care și-a construit-o în adolescență nu a fost una care să-i aducă fericire. Posesivitatea, dependența de cei­lalți, incapacitatea de a se autonomiza, nevoia de a găsi prin altul o cale de a trăi și de a înțelege viața i-au asigurat nefericirea. Cu atât mai mult cu cât, după divorț, s-a îndrăgostit de Paul Valéry, care era și a rămas însurat. Ea și-a dorit să aibă cu el o relație fuzională, el nu. De asemenea, o încercau complexe de inferioritate, ca și în relația cu tatăl său. Gelozia se pare că îi era atroce. Și, tot ca și tatăl său, Paul Valéry era un bărbat genial, dar și infidel. La rândul său, Catherine rămăsese tot cu o personalitate fragilă, nesigură pe ea, fără o identitate solidă și o direcție clară, mereu cu nevoia de a se identifica cu altcineva. Incapabilă să devină independentă, a rămas o solitară nefericită.

În schimb, asemenea lui Faust, Valery știa că ceea ce își dorește cel mai mult se află în el. Adept convins al cultului minții, nu și-a dorit acea comuniune emoțională pe care o căuta Catherine, nu a vrut să devină jumătatea nimănui: „De aceea s-a scris despre narcisismul intelectual al lui Valery și despre faptul că a respins psihologia, care se ocupa, după cum susținea dezamăgit, de «exteriorul interiorității». El își dorea interiorul interiorității și acolo era complet singur. Îi plăcea intimitatea mentală cu el însuși, se trezea, după cum am povestit, la ora patru, pentru viața minții – un elogiu adus intelectului“.

Catherine a rămas mereu singură și nefericită, căci a căutat mereu să fie în centrul minții și afectivității celorlalți, pentru că nu se putea simți completă fără iubirea exclusivă a altora. Avea nevoie să fie completată, să fie mobilizată, stimulată, susținută: „Catherine nu-și ajungea sieși, a trăit incompletă și nefericită, în timp ce Valery își ajungea lui însuși, lumea și viața minții lui îi erau suficiente și hrăneau creativ și productiv ideea de singurătate“.

 

Libertatea unei povești frumoase nu există

 

Cel de-al doilea caz la care ne face părtași Aurora Liiceanu este al Claudiei, o femeie a zilelor noastre, atrăgătoare și nefericită. Angajată la o multinațională și înre­gimentată în ideea de căsătorie, a descoperit că soțul o înșela cu mama unei prietene de-a fiicei sale, în timp ce ea era prea ocupată cu munca. A divorțat, dar nu a rezistat prea mult timp singură și întinerită. Nesiguranța ei structurală a determinat-o să accepte ca fostul soț manipulator să se întoarcă acasă. După treisprezece ani se îndrăgostește și are din nou sen­zația că este vie, că descoperă viața. Printr-un bărbat, bineînțeles. Doar că bărbatul era însurat. Ambii recurg la minciuni, libertatea unei povești frumoase nu există.

Nebulozitatea idealizării ini­țiale se va spulbera, prilej cu care Aurora Liiceanu îi oferă cititorului și o deslușire a diferenței dintre iubirea imatură și cea matură: „Iubirea imatură nu are legătură cu vârsta, este o poveste despre os­cilația haotică între idealizare și dezamăgire, o stare instabilă în care trăirile extatice și de beatitudine sublimă se combină cu impresiile de amețeală fatală, de disperare. […] Iubirea matură este potolită, ea conștientizează ce e bun și ce e rău în aceeași persoană, are trăirea temperanței și se opune idealizării, ia distanță față de gelozie, masochism sau obsesie“.

Cele două povești de viață scot la iveală faptul că, indiferent de epoci și de statutul social, ne­siguranța de sine, neîncrederea în propria putere psihologică, în propria atitudine față de sine și de viață îți garantează nefericirea. Neputința de a ne defini propriul bine, de a distinge ce putem controla de ce nu putem controla, incapacitatea de a refuza ce simțim că nu ni se po­trivește și acceptarea unor compromisuri care ne distrug sti­ma de sine generează o viață cu noduri prea încâlcite și cu praguri prea ascuțite ca să mai fie loc pentru fericire.

 

E timpul oportun acțiunii ori spunerii

 

Citind această carte a Aurorei Liiceanu, am regăsit conotațiile termenului grecesc kairos, căruia parcă nu i-am acordat până acum suficientă atenție. Grecii antici aveau doi zei și două cuvinte pentru timp: Chronos și Kairos. Primul desemnează timpul obiectiv, timpul care curge cronologic, liniar, structurat. E timpul care ne poartă impasibil către moarte. În schimb, Kairos este zeul oportunității, timpul deciziei și al acțiunii. El ține de percepția subiectivă a timpului, e momentul ideal, oportun. Dacă primul măsoară cantitatea timpului, al doilea îți oferă calitatea.

În Chronos suntem stresați, ne simțit amenințați de marea trecere, Kairos e blând cu noi, generos, ne dă de ales. Prin el ne putem scutura (vremelnic, desi­gur) de tirania zeului neclintit. Kairos înseamnă „aici și acum“, prin el smulgem bucăți din trupul înghețat al lui Chronos și le transformăm în momente ideale, memorabile. Kairos e momentul efemer, neașteptat, dar esențial, când timpul intră pe calea favorabilă împlinirii dorințelor noastre. E timpul magic, cu semnificații spirituale, care nu trebuie pierdut. Prin el putem ieși de sub „vremi“.

Kairos apare ca o ofertă prietenoasă a sorții: „Carpe diem!“. E vremelnicie fericită, timp al trăirii, „clipa repede ce ni s-a dat“, cum zicea Eminescu. E timpul opor­tun acțiunii ori spunerii. Pe Kairos nu îl poți obliga să apară, dar îl poți simți și poți transforma oportunitatea într-un moment în care lumea se dovedește a fi făcută pentru tine. Astfel timpul tre­ce cu tine, nu pe lângă tine. Ochiul treaz și creativitatea ar fi niște ajutoare de nădejde.

 

Aurora Liiceanu, Totdeauna singură. Nefericiri paralele, Polirom, 2022

Aventura cunoașterii creierului

 

Volumul profesorului și specialistului în neuroștiințe Alexandru Babeș - Povestea creierului. În căutarea celui mai complicat obiect din univers (Humanitas 2021) ne poartă pe tărâmul încă plin de mister al creierului uman. După mulți ani de cercetare, autorul este convins că, pe de o parte, nu există poveste mai fascinantă decât a creierului, iar pe de altă parte, că și creierul avea nevoie de o poveste.

 În volumul de față, Alexandru Babeș a ales să scrie nu doar  despre funcționarea creierului, ci mai ales despre istoria înțelegerii acestuia de către oameni, căci, citez: „Din Antichitatea greacă și până la mijlocul secolului XX, povestea creierului a inclus tot felul de personaje exotice, dispute însuflețite, accidente oribile și chirurgi pregătiți să opereze un organ pe care erau departe de a-l înțelege”.

Alexandru Babeș cuprinde în povestea sa cele mai importante nume din istoria neuroștiințelor, nume ce au asigurat descoperiri cruciale sau modificări de paradigmă, au deschis ori au continuat drumuri, descrie experimente, expune controverse și idei eronate, eșecuri, inovații conexe, compară rezultate, consemnează reacții la situații inedite, efecte nesperate sau punctează momente importante din dezvoltarea neurochirurgiei.

Povestea drumului anevoios pe parcursului căruia oamenii au făcut cunoștință cu propriul creier se întinde de la speculațiile anticilor până la înțelegerea științifică modernă, autorul oferindu-ne uneori detalii care azi ne fac să zâmbim.  Astfel, vechii greci au fost curioși să știe ce se află în interiorul craniului și au început să practice trepanația, adică au dat găuri în cutia craniană și nu doar post-mortem, iar uneori drept cale de a scoate de acolo duhurile nefaste.

Pentru egipteni, creierul nu era prea important, pentru ei inima era sursa gândurilor, a senzațiilor și a emoțiilor. Astfel că în procesul de mumificare, în timp ce plămânii, intestinele sau ficatul erau puse la păstrare cu mare grijă, creierul era extras pe nas cu ajutorul unui cârlig și aruncat. Grecul Alcmeon a fost primul care a localizat sursa gândurilor în creier, iar Hipocrate a alungat zeii din medicină, dovedind că epilepsia, boala sacră, era de fapt determinată de o disfuncție a creierului, despre care a afirmat că are cea mai mare putere în om. Aristotel considera creierul inferior inimii, doar inimii, susținând că are rolul de a răci sângele și de a tempera astfel fierbințeala inimii,  de a ostoi pasiunile.

Abia în Evul Mediu, Galen a stabilit odată pentru totdeauna supremația creierului ca sursă a gândirii și a percepției conștiente. Importanța descoperirii tiparului și primele ilustrații detaliate ale anatomiei creierului, contribuția lui Descartes prin propunerea noțiunii de reflex, relația dintre istoria creierului și cea a electricității, perspectiva microscopică asupra creierului, harta creierului – ar fi alte câteva repere ale aventurii cunoașterii creierului de către om.

Povestea reprezentării creierului în conștiința noastră este plină de intrigi și de puncte culminante, fără a avea un deznodământ. Povestea se scrie în continuare, căci una dintre cele mai valoroase descoperiri din acest domeniu rămâne neuroplasticitatea, mai axact capacitatea creierului omenesc de a-și reconfigura circuitele ca răspuns la provocările lumii în care trăim.

Această idee că prin alegerile pe care le face, omului își poate singur modifica structura creierului și astfel abilitățile mi se pare extrem de motivantă și îmi amintește de volumul Creierul – povestea noastră al lui David Eagleman care m-a convins că e foarte important ca fiecare dintre noi să conștientizeze  că toate experiențele din viața noastră – de la conversațiile individuale, la cultura generală – dau formă detaliilor microscopice ale creierului. Prin urmare, acesta își modifică permanent forma, rescriindu-și circuitele. Și, odată cu aceste schimbări ale creierului, ni se schimbă și identitatea.

Ce ușurare și ce în același timp ce responsabilitate să aflăm că avem libertatea și puterea de a ne alege activitățile care să ne modifice personalitatea.

 

Alexandru Babeș, Povestea creierului. În căutarea celui mai complicat obiect din univers, Humanitas, 2021

 

„Singur. Viața lui Mihail Sebastian” - Tatiana Niculescu

 

Mihail Sebastian este unul dintre scriitorii tare dragi mie și am citit cu plăcere cea mai recentă carte publicată de Tatiana Niculescu la Editura Humanitas, mai exact cartea dedicată vieții lui Mihail Sebastian și intitulată cât se poate de simplu, de adecvat și de sugestiv – Singur. Viața lui Mihail Sebastian. Tatiana Niculescu nu doar că s-a documentat minuțios și obiectiv-profesionist, dar a și empatizat puternic cu profilul intelectual și cu natura umană ale acestui scriitor atipic.

Mihail Sebastian a fost un impresionistul lucid, un om elegant care a optat pentru singurătate ca formă a libertății spiritului, ca formă de rezistență în fața numeroaselor asprimi din timpul scurtei și agitatei sale vieți. Foarte bine a observat Tatiana Nicuelescu că pentru Sebastian literatura a fost o expresie a umanului, o fereastră deschisă către viață.

 Și, în cazul său, ambele (viața și literatura) au fost un fascinant amestec de inteligență și sensibilitate, esență foarte bine surpinsă în această biografie: „singuratic dedicat cărților, sentimental cu rigoarea nuanțelor, timid înzestrat cu subtil umor, evreu francofil evadat din ghetou prin cultura laică, dar păstrând vie înțelegerea lumii în care s-a născut, răzvrătit melancolic, prieten loial trădat și părăsit de prieteni deveniți celebri: un om care vorbea cu cărțile, trăindu-le și scriind despre ele în singurătatea tranșeelor istoriei”.

Reconstitirea vieții lui Mihail Sebastian începe nașterea și cu primii ani petrecuți  de acesta în familia sa de evrei din Brăila, prilej cu care autoarea ne poartă și prin istoria și atmosfera acestui oraș în care Mihail Sebastian, preferatul mamei, începea să-și urzească o lume proprie, din amestecul realității vieții evreiești cu realitatea de pe străzile orașului, cărora le adaugă lumea cărților pe care le-a iubit de mic, la școală colegii adunându-se în jurul său pentru a-l asculta cu sufletul la gură povestind aventurile lui Holmes, de exemplu.

Tatiana Niculescu nu doar că suprinde și leagă în povestea vieții lui Sebastian toate episoadele importante din existența acestuia, dar scoate în relief și importanța lor în devenirea omului și a intelectualului.

 Primele lecturi din Ibsen, fascinația pentru literatura franceză, susținerea examenului de bacalaureat cu Nae Ionescu în comisie, ironia legăturii dintre pseudonimnul său și mișcarea lui Corneliu Zelea Codreanu, debutul la Cuvântul, mutarea la București, împrietenirea  cu Nae Ionescu, cu Camil Petrescu sau cu Mircea Eliade, prima călătorie în Franța, polemicile pe tema antisemitismului, apariția volumului De două mii de ani cu celebra prefață a lui Nae Ionescu, căreia i-au urmat atacuri din toate părțile, celebritatea negativă, surpinzătoarea refacere a prieteniei cu Nae Ionescu, derapajele politice și umane ale celor din jurul său, disoluția prieteniilor, obsesia eșecului sexual și paradoxala etichetă de „afemeiat”, relația controversată avută cu actrița Leny Caler, sărăcia în care a trăit adesea, grija cu care a reuțit până la urmă să-și întrețină familia pe care a mutat-o Bucuresti, puterea salvatoare a muzicii pe care o ascultă cu nesaț și despre care scrie, senzația de libertate dată de schiat ori simbolsitica crengii de liliac alb - sunt doar o parte dintre episoadele pe care Tatiana Niculescu le-a legat cu inteligență și cu empatie în povestea vieții lui Mihail Sebastian. Pe celelelate vă las să le descoperiți singuri.

Între Memento mori și Carpe diem!

 

Grecii antici aveau doi zei și două cuvinte pentru timp: Chronos și Kairos. Primul desemnează timpul obiectiv, timpul care curge cronologic, liniar, structurat. E timpul care ne poartă impasibil către moarte. În schimb, Kairos este zeul oportunității fericite, timpul deciziei și al acțiunii. El ține de percepția subiectivă a timpului, e momentul ideal, oportun, Dacă primul măsoară cantitatea timpului, al doilea îți oferă calitatea.

În Chronos suntem stresați, ne simțit amenințați de marea trecere, Kairos e blând cu noi, generos, ne dă de ales. Prin el ne putem scutura (vremelnic, desigur) de tirania zeului impasibil. Kairos înseamnă „aici și acum”, prin el smulgem bucăți din trupul înghețat al lui Chronos și le transformăm în momente ideale, memorabile. Kairos e momentul efemer, neașteptat, dar esențial, cînd timpul intră pe calea favorabilă împlinirii dorințelor noastre. E timpul magic, cu semnificații spirituale, care nu trebuie pierdut. Prin el putem ieși de sub „vremi”.

Kairos apare ca o ofertă prietenoasă a sorții: Carpe diem! E vremelnicie fericită, timp al trării, „clipa repede ce ni s-a dat”, cum zicea Eminescu.  E timpul oportun acțiunii ori spunerii. Pe Kairos nu îl poți obliga să apară, dar îl poți simți și poți transforma oportunitatea într-un moment în care lumea se dovedește a fi făcută pentru tine. Astfel timpul trece cu tine, nu pe lângă tine. Ochiul treaz și creativitatea ar fi niște ajutoare de nădejde.

Poverile civilizației la capăt de drum

 Imagine terifiantă a viitorului

În Memoriile unei supravieţuitoare, Doris Lessing descrie la modul cvasiapocaliptic, un capăt de drum la care ajung „poverile civilizaţiei“, aducînd în prim-plan eşecul raţionalităţii tehnice de a crea o societate umană durabilă. Viziunea politică este dublată de fascinaţia pentru non-raţional şi pentru ficţiunea speculativă, în roman fiind oferită şi o lume fantastică alternativă, deşi strîns legată de cea reală. Cartea este multistratificată, atît temporal, cît şi spaţial. Aşa cum sugerează şi titlul, romanul are aspect memorialistic sau mai degrabă retroconfesiv, căci „trecutul“ este descris din perspectiva unei supravieţuitoare a unui dezastru din viitorul omenirii. Însă dimensiunea temporală principală nu este cea a prezentului nostru, ci a viitorului care precede acel „dezastru“ nenumit, acea ameninţare latentă ce pluteşte primejdios în aer decenii întregii, o ameninţare inerentă evoluţiei societăţii noastre. Atmosfera generală a desfăşurării epice este una de „prelungită tulburare şi tensiune de dinainte de sfîrşit“.

De remarcat că această viziune a viitorului iminent este una coerentă, ce se configurează ca o consecinţă verosimilă a industrializării, a tehnologizării şi a proastei funcţionări a structurilor politice de conducere şi de organizare a societăţii umane actuale, cartea putînd fi considerată şi un roman de anticipaţie. Prezentul nostru, izvor al acestui viitor apocaliptic, este evaluat critic, prin evidenţierea abuzului şi a indiferenţei pe care, din comoditate, nu putem sau nu vrem să le conştientizăm şi să le îndepărtăm. Atitudinea este etichetată de naratoare drept „ignoranţă neajutorată“ sau „conştientizare neajutorată“.

Spaţial, avem perspectiva pe care o oferă interiorul camerei bătrînei, a oraşului părăsit rînd pe rînd de către toţi locuitorii, însă avem şi o perspectivă paralelă, căci bătrîna se poate strecura prin peretele camerei sale într-o altă lume, divizată şi aceasta: de-o parte, întîmplările personale, iar de cealaltă parte, cele nepersonale, diseminate la rîndul lor între prezent şi un trecut imposibil de fixat cronologic.

 

Doris Lessing stăpîneşte bine arta de a pune cap la cap toate aceste piese temporale şi spaţiale pentru a da naştere unei proze ce propune imagini terifiante şi, din păcate, credibile ale viitorului nostru. Bătrîna privitoare locuieşte singură într-un oraş din care viaţa se scurge picătură cu picătură, fără un motiv evident, fără a se şti cauza degradării pînă la dispariţie a serviciilor publice, a retragerii formelor de autoritate într-o zonă de umbră de unde nu mai veghează decît asupra propriilor interese. Se împuţinează mîncarea, apar bande de tineri sau de copii, cărora, cu timpul, li se alătură şi adulţii, pentru a o porni la un moment dat spre tărîmuri de unde nu se mai întorc nici măcar veşti, doar „tăcere şi frig“. Acest trai în haite anulează individualitatea, judecata şi responsabilitatea individuală, privînd oamenii şi de plăcerile intimităţii. Deşi anarhia îşi întinde pe zi ce trece umbra, puţinii oameni care mai corespund standardelor normalităţii (considerate de noi ca atare) se încăpăţînează să-şi continue viaţa ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Ei ţin realitatea la distanţă, ajustînd-o după nevoie, transformîndu-şi viaţa într-o farsă, spunîndu-şi mereu că „nu se întîmplă mare lucru“.

Bătrîna, căreia, într-o zi, un bărbat îi lasă în îngrijire, fără nici o explicaţie, o fetiţă de 12 ani însoţită de cîinele său cu înfăţişare aproape mitologică (fiinţă hibrid, amestec de cîine şi pisică, întrupînd calităţi precum dragostea şi loialitatea, pe care oamenii le-au pierdut), joacă în roman rolul privitorului inactiv, dar lucid, care aşteaptă să înţeleagă, apt să constate, fie şi retrospectiv, paşii greşiţi făcuţi de oameni, mutaţia principală ce are loc la nivel de mentalitate a oamenilor fiind răsturnarea „normalităţii“, inconsecvenţa ca trăsătură psihică dominantă. Rutina „normalităţii“ este înlocuită ireversibil cu „rutina neobişnuitului“.

 

Privit ca literatură SF, romanul propune o altă categorie de personaje-mutanţi. Din cauze latente determinate de procesul de modernizare, au loc mutaţii genetice, nu cu titlu de excepţie, cum se întîmplă de regulă în acest tip de literatură, ci la nivel de colectivitate, provocînd o ranversare a ceea ce noi considerăm îndeobşte „normalitate“. Metamorfoza esenţială ce devine regulă, nu accident, este violenţa morbidă a copiilor ce trăiesc în haite şi clanuri (noi forme de organizare a societăţii în care ocrotirea conferită de număr e definitorie) şi tind să se întoarcă la un trai primitiv. Şcoala nu mai reprezintă decît un instrument prin care Autoritatea, altfel invizibilă, ţine oamenii sub control. Aparatele electrocasnice şi mijloacele de transport devin de prisos, reapare trocul, oamenii se îmbracă din nou în piei de animale, sînt căutate cu disperare şi cu speranţă gropi de gunoi pentru a se readuce la suprafaţă „timpul dispărut al abundenţei“, timpul comodităţii. Cîntecele de leagăn se transformă în cîntece de război, accesul la limbajul elaborat este refuzat de această involuţie a societăţii, căci exprimarea se va face prin mormăituri, răcnete, priviri furioase. Locuinţele abandonate sînt ocupate de cei cu iniţiativă, la etajele superioare ale blocurilor apar ferme de animale, toate tabuurile de sex dispar şi haremul devine ceva absolut normal… Dispar, însă, pentru a fi înlocuite cu alte tabuuri cărora omenirea le rămîne prizonieră şi care duc la o nouă distrugere. Doris Lessing creează imaginea societăţii omeneşti ca cerc al eternei reîntoarceri a identicului, a evoluţiei dominate de clişee şi a distrugerii inevitabile. Adaptarea are mereu o limită. Lumea se prăbuşeşte mereu într-o altă „ordine“. Problema vinovăţiei şi a responsabilităţii rămîne mereu deschisă.

Realism critic, psihologie şi misticism

Viitorul oferă perspectiva unei întoarceri în timp, la începuturile civilizaţiei. Aceste nuclee de barbarie şi de primitivism se extind, chiar dacă avem şi o atitudine de implicare voluntară din partea celor doi îndrăgostiţi (o ciudăţenie inacceptabilă!) Emily şi Gerard, care vor să reorganizeze o parte din copii, creînd, în numele democraţiei totale utopice, o altă ierarhie şi alte legi ce-şi vor găsi sfîrşitul. Este concretizată astfel ideea că toate modurile noastre de viaţă, toate compromisurile şi toate adaptările sînt efemere, tranzitorii, că toate tabuurile şi toate obiceiurile vor fi, rînd pe rînd, înlocuite, că toate eforturile şi încercările oamenilor se vor dovedi într-o zi precare şi inutile. În noua lume, valorile morale nu mai există, sau dacă există, sînt privite cu suspiciune şi anulate, fiind caracteristice individului şi nu societăţii. Tot ce mai contează sînt instinctul şi capacitatea de supravieţuire, curajul de a pleca, atunci cînd aerul devine irespirabil, luînd cu tine doar nişte pături, spre un alt pămînt al făgăduinţei, iluzoriu. Libertatea dobîndită nu mai este decît o purificare de rămăşiţele „civilizaţie“, de poverile ei. În plină descompunere există totuşi o funcţionare care mînă, gravitaţional, lumea spre altceva. Văzuţi din viitor, oamenii dintotdeauna par doar „nişte animale mici şi îngîmfate“, care doar îşi joacă rolurile şi care nu au ştiut niciodată să găsească punctul de echilibru între legile necesităţii şi libertate.

 

Doris Lessing creează, cu multă subtilitate, şi o altă dimensiune a existenţei ce oferă alternative acestei distopice vieţi spulberate de furtuna descompunerii. Lumea descoperită în spatele peretelui este resimţită de bătrînă ca o proiecţie a unei stări mentale anterioare (şi ne putem gîndi la avatarurile fiinţei umane), însă ininteligibile înaintea acestei concretizări. Vizitînd copilăria fetiţei, Lessing creionează şi portretul familiei acesteia, în care mama opresivă şi tatăl absent fac din ideea de familie un soi de închisoare după chipul şi asemănarea căreia este alcătuită şi societatea. Cutreerînd prin camere şi grădini, bătrîna găseşte şi posibilitatea de a se confrunta cu propriile-i probleme, de a-şi chestiona propria-i identitate. Aceste alternative posibile se transformă în finalul romanului într-un paradis utopic, unde îşi găsesc salvarea cîteva personaje din roman.

Amestec de realism critic, psihologie şi misticism, romanul le oferă cititorilor posibilitatea de a-şi măsura propriile puteri interpretative şi asociative, graţie cadrului simbolic extrem de generos. De ce oare Emily, atunci cînd este lăsată la bătrînă, are asupra ei Biblia, o carte ilustrată şi romane SF? Care este simbolistica covorului jamesian din camerele imaginare sau a punctelor cardinale din care se pleacă şi în care se ajunge? Sînt doar cîteva dintre provocările şi premisele unei lecturi deschise, pe care Doris Lessing le strecoară în povestea sa despre trecutul, prezentul şi viitorul omenirii.

Raţiunea tehnică, preocupată exclusiv de ajustarea mijloacelor la scop („indiferentă dacă oprimă sau eliberează“, cum observa Rorty), are ca alternativă, în Memoriile unei supravieţuitoare, resurgenţa gîndirii mitico-simbolice şi perceperea intuitivă a realităţii prin coborîrea în straturile adînci ale subconştientului, omul putîndu-se astfel re-apropia de esenţa fiinţei sale.

Doris Lessing, Memoriile unei supravieţuitoare, Traducere din limba engleză de Mihaela Negilă, Editura Polirom, Colecţia „Biblioteca Polirom. Seria de autor «Doris Lessing»“, Iaşi,  2010, 280 p.