Scrisul ca un
cuțit, volumul de
dialoguri dintre Annie Ernaux și Frédéric-Yves Jeannet, tradus în limba română de Mădălina Ghiu pentru Editura Trei, este o adevărată cheie
de lectură pentru întreaga sa operă. Ernaux vorbește aici despre propriile
cărți, despre alegerile de limbaj, despre memorie, despre clasă socială, despre
corp, despre experiența feminină și despre raportul dintre individual și
colectiv. Dar mai ales, explică de ce pentru ea literatura nu poate fi
despărțită de realitate și de ce experiența personală devine relevantă abia în
momentul în care este scoasă din limitele eului și transformată în cunoaștere.
Citită după ce ai
parcurs o parte din opera sa, cartea are efectul unei lentile care focalizează
ceea ce, în texte, putea rămâne difuz. Te face să recitești ceea ce ai crezut
că ai înțeles. Citită înaintea lor, îți oferă alte chei cu care să pătrunzi în
ceea ce pare literatură autobiografică, dar este mult mai mult sau măcar
altceva decât spune această etichetă, superficială în cazul său.
Ernaux pornește de
la propria viață, dar nu este interesată de ea ca poveste personală. „Trecutul
meu, luat ca atare, nu mă interesează în mod deosebit”, spune, într-o formulare
care ar putea servi drept cheie pentru întreaga sa operă. Ceea ce o interesează
este ceea ce poate fi înțeles despre lume pornind de la acest trecut. Viața
devine material de cercetare, iar literatura o cale de a ajunge la adevăr, un
instrument de cunoaștere.
Scriitoarea se
privește pe sine ca pe un teritoriu în care se intersectează condiționări
sociale, istorice, sexuale și lingvistice: „scrisul se situează [...] între
literatură, sociologie și istorie”. Nu vrea ficțiune pentru că ficțiunea ar
putea transforma experiența într-o poveste coerentă, cu sens, personaje și
efecte literare. Ea vrea să păstreze rezistența realului, inclusiv
contradicțiile, rușinea, banalitatea, detaliul social. Ea refuză să se
considere o ființă unică, preferând să vadă în ea „o sumă de experiențe” și de
determinări. Este o afirmație care răstoarnă imaginea romantică a scriitorului
ca individualitate excepțională: ceea ce pare profund personal este, în
realitate, traversat de forțe colective. Autobiografia devine document social, iar
documentul social devine experiență intimă.
Aici se află și
miza politică a literaturii lui Ernaux. Politicul nu trebuie căutat neapărat în
marile evenimente istorice sau în discursul ideologic. El se află în corp, în
rușine, în diferențele de clasă, în limbaj, în sexualitate, în raportul cu
familia, în lucrurile pe care o societate le consideră prea banale, prea intime
sau prea indecente pentru a deveni literatură. Supermarketul, metroul, avortul,
o experiență sexuală, moartea unui părinte pot avea aceeași demnitate literară
ca temele consacrate ale literaturii. A scrie despre ele înseamnă, implicit, a
contesta ierarhia experiențelor umane. Nu există teme „nobile” și teme „vulgare”.
Pentru Ernaux,
politicul nu este echivalent cu subiectul unei cărți. Nu trebuie să scrii
despre partide, revoluții, alegeri sau ideologii pentru ca literatura să fie
politică. Un text devine politic atunci când modifică ceea ce poate fi văzut,
spus și gândit: „unele emoții sunt mai politice decât altele”.
Dar poate cea mai
importantă idee din Scrisul ca un cuțit este aceea a trecerii de la
particular la colectiv. Ernaux spune că își trăiește experiențele „la nivel
particular”, dar vrea să le scrie „la nivel general”. Nu vorbește însă despre
universalitate în sensul unei esențe umane abstracte. Este vorba despre ceea ce
poate fi recunoscut de celălalt, despre posibilitatea ca o experiență strict
individuală să devină, prin scris, experiență comună.
În acest sens,
literatura ei este mai aproape de o formă de investigație decât de jurnalul
intim. Jurnalul păstrează momentele personale, iar literatura încearcă să afle
ce spun acele momente despre lumea în care au fost trăite.
Aceeași exigență
explică și ceea ce Ernaux numește „scriitura plată”: scriitura care pare
lipsită de stil, dar care, în fond, refuză ornamentul atunci când acesta ar
falsifica experiența. În Locul, de exemplu, ea nu vrea să-și
transforme tatăl într-un personaj literar și nici să-i confere prin limbaj o
noblețe pe care realitatea lui nu o avea. Caută o limbă capabilă să păstreze
ceva din concretul existenței sale.
Ernaux vorbește
despre două limbi care coexistă în ea: „limba originală”, concretă, restrânsă,
a copilăriei și a lumii din care provine, și limba elaborată pe care a
dobândit-o prin educație. Între cele două există o ruptură socială. A deveni
scriitoare a însemnat și a trece într-o altă lume lingvistică. Dar limba
originară nu dispare. Rămâne înăuntru și trebuie recuperată prin instrumentele
limbii dobândite.
De aici poate fi
înțeleasă și metafora „pietrei și cuțitului”: piatra este materia brută a
experienței, iar cuțitul este scrisul care o taie, o desface, o examinează, pentru a ajunge la ceea ce se află în interiorul ei.
În fond, Ernaux
scrie pentru a salva. Ea spune că vrea să salveze de la dispariție ființe și
lucruri cărora le-a fost protagonistă, martoră sau „loc de desfășurare”.
Literatura devine astfel o formă de rezistență împotriva timpului. Dar „a
salva” nu înseamnă a conserva trecutul ca pe un obiect într-un muzeu. Înseamnă
a-l face inteligibil. A transforma ceea ce a fost trăit într-o experiență
transmisibilă. Scriitorul nu salvează doar propria viață. Salvează lumea care a
trecut prin propria viață.
De aceea, una
dintre cele mai frumoase idei din volum este aceea pe care Ernaux o preia de la
Brecht: „el gândea în capul altora și alții gândeau în capul lui”. Formula
exprimă extraordinar de bine concepția sa despre literatură. Scriitorul nu este
o conștiință izolată care se exprimă în fața unor cititori. Suntem alcătuiți
din vocile, experiențele și limbajele celor care au trecut prin noi. Iar
literatura face posibilă circulația acestei experiențe de la o conștiință la
alta: „scopul ultim al scrisului [...] este să gândesc și să simt în alții, așa
cum și alții [...] au gândit și au simțit în mine.”
Scrisul ca un
cuțit poate fi citită ca
o carte despre această transformare: viața devine scris, scrisul devine cunoaștere, iar cunoașterea poate
deveni experiență colectivă. Probabil că aici se află și motivul
pentru care, după această carte, simți nevoia să recitești Ernaux. Nu pentru că
ai înțeles greșit cărțile ei prima dată, ci pentru că acum vezi mai limpede ce
încerca să facă din propria viață. Nu să o transforme în operă, în sensul
tradițional al cuvântului, ci să o scoată din limitele biografiei și să o ofere
celuilalt.
Tocmai de aceea scrisul este un cuțit:
pentru că trebuie să taie prin memorie, prin rușine, prin convenții, prin
limbaj și chiar prin propriul eu pentru a ajunge la realitate. Iar ceea ce
rămâne după această tăietură este, pe de o parte, adevărul unei vieți, iar pe
de altă parte, posibilitatea ca acel adevăr să supraviețuiască în memoria
altora.
Annie Ernaux, Scrisul ca un cuțit. Convorbiri cu Frédéric-Yves Jeannet,
Traducere din limba franceză și note de Mădălina Ghiu, Editura Trei, Anansi.
World Fiction
No comments:
Post a Comment