Un ceai și o poveste

 

În tot acest tăvălug al agitației în care trăim, romanul Un ceai la capătul lumii este un răgaz binevenit. Invitația la ceai este mai ales o invitație la poveste, la liniște, la optimism, la întoarcerea dinspre marginea lumii la esența ei care, de fapt, se află ascunsă în interiorul nostru.

În această carte, ceaiul și povestea se împletesc într-o cale a liniștii, a împăcării cu sine, a înțelegerii, a empatiei și a echilibrului interior care au puterea să influențeze felul în care reacționăm la evenimentele vieții, în loc să se lase destrămate de acestea.

Un ceai la capătul lumii este o poveste care așază în centrul său, și explicit, și implicit, tocmai această putere a poveștilor ce pot întoarce sinele îmbogățit cu lumea în care se pierduse, pot transforma închiderile în noi deschideri. Este una dintre acele povești care te ajută uneori să înțelegi că viața merită efortul viețuirii.

Cartea este inspirată dintr-o poveste reală, aceea a japonezului Yukio Shige, un fost ofițer de poliție care, după pensionare, în cincisprezece ani a salvat de la sinucidere peste șase sute de oameni, patrulând zilnic pe stâncile de pe care oameni confruntați cu fel și fel de probleme intenționau să se arunce în mare. În Japonia, în rândul persoanelor cu vârste cuprinse între cincisprezece și treizeci și nouă de ani, sinuciderea este principala cauză a decesului, producând mai multe morți decât cancerul și accidentele la un loc. Scotocind orizontul cu binoclul său, Shige a ales să patruleze zilnic, întrebându-i pe cei aflați la capătul puterilor ce mai fac și propunându-le, simplu, prietenește, să mai aștepte un moment. Nu a salvat doar viața lor, ci și viața celor apropiați acestora. În 2018 a fost realizat un documentar The Round, iar în 2019, Francesc Miralles și Ángeles Doñate ne-au adus aproape povestea insolită a fostului polițist japonez prin acest roman stenic, o pledoarie pentru speranță și pentru frumusețea vieții.

Kosei-san se numește personajul din acest roman, supranumit fiind „gardianul abisului”, un bătrân înțelept care, ca și modelul din realitate, își trăiește restul zilelor pentru a-i salva pe ceilalți, oprindu-le aruncarea în abis printr-o invitație la ceai și la poveste, pornind de la principiul potrivit căruia „nimeni nu se poate feri de greșeli. Eu încerc mereu să am în minte că nu sunt mai bun decât cei care acceptă să bea un ceai cu mine”. El însuși, în tinerețe, își sacrificase iubirea și purtase toată viața povara lașității.

Pe stâncile pe care le supraveghea, ajunge și un ziarist cautându-și liniștea în timp ce purta cu el cenușa fratelui său. Privind în urmă, vede doar eșecuri. Dacă în meseria sa se străduia să aducă la suprafață aspecte pe care societatea nu le vedea, abia ceaiul băut cu bătrânul îl face să realizeze că cea mai mare nevoie a sa este de a se aduce pe sine la suprafață, de a se privi în ochi, de a vedea frumusețea altruismului și a vieții: „Cântecul Abisului, care îți va arăta drumul spre noua ta viață, poate răsuna în sufletul tău în orice moment, dar, ori de câte ori faci ceva pentru ca lumea să fe mai bună, începând cu tine însuți, vei fi puțin mai aproape”.

Un ceai la capătul lumii, Francesc Miralles, Ángeles Doñate, Traducere din spaniolă de Teodora Șandru Mehedinți, Humanitas Fiction, 2022