Epidemia uitării

 

După ce romanul Profesorul și menajera a fost ecranizat, scriitoarea niponă Yōko Ogawa declara într-un interviu că nu scrie romane pentru că este o romancieră, ci pentru că este o ființă umană și astfel simte că poate înfrunta moartea. Autoarea mărturisea că poveștile îi sînt necesare pentru a face față fricilor și regretelor, căci toate viețile sfîr­șesc în moarte, iar a găsi ceva în nimic ar fi esența scrierii unei povești, singura cale de a înțelege moartea. Sub forma unei povești, putem pune în cuvinte propriul haos, cele mai întunecate părți din noi înșine, iar ea își dorește ca poveștile să îi facă pe cititori să își simtă deopotrivă trupul și sufletul, lumea exterioară și lumea dinăuntru.

Exact așa cum reușește și romanul Poliția Memoriei, care a fost publicat în 1994 și tradus de curînd în limba română de către Raluca Nicolae, la Humanitas Fiction. Ca și în alte romane ale scriitoarei japoneze, și aici întîlnim teme precum arta, condiția scriitorului, puterea literaturii, pierderea, frumusețea, dragostea, memoria sau relația dintre un tînăr și un bătrîn. Doar că, de data aceasta, Ogawa ne propune o alegorie distopică pe tema pierderii și a morții, punînd în prim-plan memoria strîns legată de corp și importanța literaturii într-o lume supusă dezintegrării, una dintre ideile esențiale din roman fiind aceea că starea naturală a artei este una de rezistență.

La un prim nivel de lectură, Poliția Memo­riei poate fi considerat un roman politic, antitotalitar. Acțiunea poate fi plasată în orice regim totalitarist în care oamenii sînt obligați să renunțe la posesiuni, la identitate, la cuvinte și sînt măcinați de teamă, de neîncredere. Doar că romanul este mult mai mult, distopia imaginată de scriitoarea japoneză avînd rolul de a ne face să vedem mai bine realități cotidiene care par înstrăinate. Ale­goria din aceste pagini are puterea de a face adevărul vizibil sau mai accesibil și oferă realității concrete greutate, încadrîndu-se astfel în ceea ce se poate numi „ficțiune științifică” – obiectele reale înstrăinate par niște ficțiuni, iar fantasticul, paradoxal, este necesar pentru a accesa substanța realității.

Potrivit poveștii, cîndva, în viitor, din viața oamenilor care trăiesc pe o insulă nenumită dispar, unul cîte unul, toate lucrurile cu care sîntem azi obișnuiți. Iar oamenii uită de ele în cel mult două-trei zile. Timbrele, parfumul, păsările, trandafirii, calendarele, cărțile, profesiile, navele, fasolea verde, ștampilele, fotografiile, picioarele oamenilor… Iar cine nu uită are parte de Poliția Memoriei, pentru care e inacceptabil ca un lucru să nu dispară cu promptitudine și fără urme, atunci cînd se dispune. Să dispară inclusiv din mintea oamenilor, nu doar din casele lor.

Memoria este un act subversiv, iar mecanismul dispariției este unul exact: dispare lucrul, dispare memoria acelui lucru și apoi dispare și memoria uitării acelui lucru. Iar oamenii trebuie să arunce toate urmele lucrurilor interzise, odată cu care dispar și cuvintele care le denumeau.

Eroina cărții este scriitoare și simte cît de ciudat e să poți crea ceva nou, cu ajutorul cuvintelor, pe o insulă unde aproape totul dispare. Mai ales cînd conștientizezi posibilitatea ca și cuvintele să dispară, iar tu nu îți poți aminti obiectele și nu poți salva memoria acestora.

Cu fiecare lucru dispărut, se împuținează și inima oamenilor, ființa acestora umplîndu-se de goluri. În viziunea autoarei, memoria este conectată direct la vocile și corpurile oamenilor. Unii încearcă să lupte cu destrămarea care le cuprinde sufletul, existînd speranța că scrisul poate salva inima. Pentru autorități, singura problema o reprezintă cei care nu uită. Aceștia sînt căutați, hărțuiți, închiși și interogați de Poliția Memoriei. Nu știm cine e Poliția Memoriei, vedem doar niște oameni-robot, cu uniforme fine și fețe goale, nu știm din al cui ordin acționează sau cui raportează. Sînt ordonați și reci. Le este suficient, asta îi face eficienți.

În ciuda lanțului de dispariții, viața de pe insulă merge mai departe, oamenii fiind preocupați să-și procure hrana necesară subzistenței, să se reprofileze atunci cînd le dispar meseriile și nu să se împotrivească necontenitei dezintegrări a lumii. R., redactorul scriitoarei, este unul dintre cei care au neșansa să-și păstreze amintirile. Pentru a-l proteja pe R., cei doi amenajează o cameră secretă, care va deveni și un fel de seif pentru obiecte dispărute precum bomboane mentolate, o cutie muzicală, o muzicuță. Scriitoarea continuă astfel, cu ajutorul lui R. și al unui bătrîn pe care îl știe din copilărie, ceea ce încercase să facă și mama sa, care ascunsese în sculpturile sale fel și fel de obiecte, înainte de a fi luată de Poliția Memoriei.

Scriitoarea fără nume din roman nu își poate aminti obiectele dispărute, iar inconsistența limbajului – din ce în ce mai plin de goluri – îi ridică piedici. A publicat trei romane, toate axate pe problematica dispariției, iar de-a lungul poveștii scrie un alt roman, despre o dactilografă a cărei voce dispare și care nu poate comunica decît prin intermediul unei mașini de scris, cititorul romanului Poliția Memoriei avînd posibilitatea de a citi, în paralel, și paginile romanului scris de protagonistă.

Unele dispariții sînt doar constatate cu impasibilitate, altele sînt violente – așa cum se întîmplă cu arderea cărților, iar altele sînt redate cu un lirism care surprinde, așa cum este cazul dispariției trandafirilor:

„Cît vedeai cu ochii erau numai petale plutind pe suprafața rîului. O clipă mîinile mele au decupat un ochi de apă limpede, acoperit pe dată de alte petale, lunecînd valuri-valuri, într-o curgere hipnotică ce le împingea spre ocean.

Am scuturat în rîu petalele care mi se lipiseră de palme – unele cu margini dantelate, pale, altele în culori aprinse sau cu sepalele care nu se desprinseseră încă de caliciu. Preț de o clipă, au rămas agățate de cărămizile de pe pardoseala spălătoriei, apoi au fost pe dată luate de vîltoare, topindu-se în marea de petale.[…]

O grădină de trandafiri fără trandafiri este un loc friguros, lipsit de sens. Ți se rupea inima să vezi lăsate de izbeliște lucrurile care pînă nu demult fuseseră îngrijite cu atîta dragoste. Susurul apei nu mai răzbea pînă aici. Singurul sunet era cel al pașilor mei, călcînd în picioare solul mănos și moale. Cu mîinile îndesate în buzunare, am rătăcit pe deal de parcă mă preumblam printr-un cimitir al celor care își găsiseră sfîrșitul fără nume, fără o piatră la căpătîi.

Pe cînd priveam țepii, frunzele, crengile, pe cînd citeam conștiincios plăcuțele cu numele plantelor, mi-am dat seama că nu-mi mai aminteam cum arată un «trandafir»“.

Prin Poliția memoriei, autoarea lansează un avertisment în urma căruia am putea conștientiza mai mult importanța fiecărui obiect, a fiecărei persoane, a senzațiilor, a amintirilor, a plăcerii și a durerii. Romanul este un elogiu adus literaturii și obiectelor, importante mai ales prin ceea ce trezesc în interiorul nostru, convingîndu-ne că epidemia uitării poate fi o tragedie în istoria umanității.