Prin meandrele nefericirii

 

https://suplimentuldecultura.ro/37466/prin-meandrele-nefericirii
Alegându-și cazurile particulare a două femei total diferite din punct de vedere al statutului social, al culturii în care au trăit, al structurii de personalitate sau al epocii, Aurora Liiceanu explorează în volumul Totdeauna singură. Nefericiri paralele meandrele unor singurătăți nefericite.

Cele două portrete psihologice ale femeilor care au trăit la o distanță de o sută de ani scot la iveală o mulțime de reacții și emoții similare. Dacă Tolstoi ne spunea că „fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei“, Aurora Liiceanu ne demonstrează cât de mult seamănă nefericirea celor două femei. Și sunt convinsă că multe dintre femeile care vor citi acest volum se vor recunoaște în tiparele acestei nefericiri.

Prima femeie în a cărei poveste plină de suferință ne poartă Aurora Liiceanu este scriitoarea Catherine Pozzi, fiica celebrului Samuel-Jean Pozzi (savant, inovator, medic eminent) și amanta lui Paul Valéry. Două ipostaze ce i-au oferit nemulțumire și frustrare. În adolescență a fost obsedată de personalitatea tatălui, mult prea ocupat ca ea să nu se simtă ignorată. Pe de o parte, și-a adulat tatăl, iar pe de altă parte l-a privit critic, cu multă asprime, mai ales din cauza aventurilor lui erotice, a infide­lității. Solitudinea, lipsa de comunicare și neliniștea au înso­țit-o mereu, lipsa căldurii și a comunicării în relațiile de familie amprentându-i preferințele, ideile și opțiunile. Lipsa de siguranță și de coe­rență au făcut-o incapabilă să își asume o autonomie emoțio­nală și să-și construiască cu adevărat o identitate.

 

Nevoie să fie completată, să fie mobilizată

 

Concepția despre iubire pe care și-a construit-o în adolescență nu a fost una care să-i aducă fericire. Posesivitatea, dependența de cei­lalți, incapacitatea de a se autonomiza, nevoia de a găsi prin altul o cale de a trăi și de a înțelege viața i-au asigurat nefericirea. Cu atât mai mult cu cât, după divorț, s-a îndrăgostit de Paul Valéry, care era și a rămas însurat. Ea și-a dorit să aibă cu el o relație fuzională, el nu. De asemenea, o încercau complexe de inferioritate, ca și în relația cu tatăl său. Gelozia se pare că îi era atroce. Și, tot ca și tatăl său, Paul Valéry era un bărbat genial, dar și infidel. La rândul său, Catherine rămăsese tot cu o personalitate fragilă, nesigură pe ea, fără o identitate solidă și o direcție clară, mereu cu nevoia de a se identifica cu altcineva. Incapabilă să devină independentă, a rămas o solitară nefericită.

În schimb, asemenea lui Faust, Valery știa că ceea ce își dorește cel mai mult se află în el. Adept convins al cultului minții, nu și-a dorit acea comuniune emoțională pe care o căuta Catherine, nu a vrut să devină jumătatea nimănui: „De aceea s-a scris despre narcisismul intelectual al lui Valery și despre faptul că a respins psihologia, care se ocupa, după cum susținea dezamăgit, de «exteriorul interiorității». El își dorea interiorul interiorității și acolo era complet singur. Îi plăcea intimitatea mentală cu el însuși, se trezea, după cum am povestit, la ora patru, pentru viața minții – un elogiu adus intelectului“.

Catherine a rămas mereu singură și nefericită, căci a căutat mereu să fie în centrul minții și afectivității celorlalți, pentru că nu se putea simți completă fără iubirea exclusivă a altora. Avea nevoie să fie completată, să fie mobilizată, stimulată, susținută: „Catherine nu-și ajungea sieși, a trăit incompletă și nefericită, în timp ce Valery își ajungea lui însuși, lumea și viața minții lui îi erau suficiente și hrăneau creativ și productiv ideea de singurătate“.

 

Libertatea unei povești frumoase nu există

 

Cel de-al doilea caz la care ne face părtași Aurora Liiceanu este al Claudiei, o femeie a zilelor noastre, atrăgătoare și nefericită. Angajată la o multinațională și înre­gimentată în ideea de căsătorie, a descoperit că soțul o înșela cu mama unei prietene de-a fiicei sale, în timp ce ea era prea ocupată cu munca. A divorțat, dar nu a rezistat prea mult timp singură și întinerită. Nesiguranța ei structurală a determinat-o să accepte ca fostul soț manipulator să se întoarcă acasă. După treisprezece ani se îndrăgostește și are din nou sen­zația că este vie, că descoperă viața. Printr-un bărbat, bineînțeles. Doar că bărbatul era însurat. Ambii recurg la minciuni, libertatea unei povești frumoase nu există.

Nebulozitatea idealizării ini­țiale se va spulbera, prilej cu care Aurora Liiceanu îi oferă cititorului și o deslușire a diferenței dintre iubirea imatură și cea matură: „Iubirea imatură nu are legătură cu vârsta, este o poveste despre os­cilația haotică între idealizare și dezamăgire, o stare instabilă în care trăirile extatice și de beatitudine sublimă se combină cu impresiile de amețeală fatală, de disperare. […] Iubirea matură este potolită, ea conștientizează ce e bun și ce e rău în aceeași persoană, are trăirea temperanței și se opune idealizării, ia distanță față de gelozie, masochism sau obsesie“.

Cele două povești de viață scot la iveală faptul că, indiferent de epoci și de statutul social, ne­siguranța de sine, neîncrederea în propria putere psihologică, în propria atitudine față de sine și de viață îți garantează nefericirea. Neputința de a ne defini propriul bine, de a distinge ce putem controla de ce nu putem controla, incapacitatea de a refuza ce simțim că nu ni se po­trivește și acceptarea unor compromisuri care ne distrug sti­ma de sine generează o viață cu noduri prea încâlcite și cu praguri prea ascuțite ca să mai fie loc pentru fericire.

 

E timpul oportun acțiunii ori spunerii

 

Citind această carte a Aurorei Liiceanu, am regăsit conotațiile termenului grecesc kairos, căruia parcă nu i-am acordat până acum suficientă atenție. Grecii antici aveau doi zei și două cuvinte pentru timp: Chronos și Kairos. Primul desemnează timpul obiectiv, timpul care curge cronologic, liniar, structurat. E timpul care ne poartă impasibil către moarte. În schimb, Kairos este zeul oportunității, timpul deciziei și al acțiunii. El ține de percepția subiectivă a timpului, e momentul ideal, oportun. Dacă primul măsoară cantitatea timpului, al doilea îți oferă calitatea.

În Chronos suntem stresați, ne simțit amenințați de marea trecere, Kairos e blând cu noi, generos, ne dă de ales. Prin el ne putem scutura (vremelnic, desi­gur) de tirania zeului neclintit. Kairos înseamnă „aici și acum“, prin el smulgem bucăți din trupul înghețat al lui Chronos și le transformăm în momente ideale, memorabile. Kairos e momentul efemer, neașteptat, dar esențial, când timpul intră pe calea favorabilă împlinirii dorințelor noastre. E timpul magic, cu semnificații spirituale, care nu trebuie pierdut. Prin el putem ieși de sub „vremi“.

Kairos apare ca o ofertă prietenoasă a sorții: „Carpe diem!“. E vremelnicie fericită, timp al trăirii, „clipa repede ce ni s-a dat“, cum zicea Eminescu. E timpul opor­tun acțiunii ori spunerii. Pe Kairos nu îl poți obliga să apară, dar îl poți simți și poți transforma oportunitatea într-un moment în care lumea se dovedește a fi făcută pentru tine. Astfel timpul tre­ce cu tine, nu pe lângă tine. Ochiul treaz și creativitatea ar fi niște ajutoare de nădejde.

 

Aurora Liiceanu, Totdeauna singură. Nefericiri paralele, Polirom, 2022