Teodora Coman

la munte a nins deja, stratul se vede pe vârfurile depărtate ale Făgărașilor.

în oraș, temperatura n-a fost suficient de scăzută pentru depunere,

fulgii s-au dezintegrat pe drum

ca intențiile repetate, mereu în picaj, ale celor singuri

din nerăbdarea de-a realiza contactul cu prima suprafață întâlnită în cale.

da, așa a nins: ca exersarea ratată a unei apropieri

sau mai degrabă ca o nouă încercare prin care mintea a încercat să influențeze corpul

pentru ca eu să devin un om mai bun.

azi-noapte a căzut un meteorit în Suedia și, pentru câteva secunde, noaptea a devenit zi:

cine profită de surplusul ăsta de lumină

în afară de învingători, care și-o adjudecă abuziv?

ce devine deșertul când se-ntâmplă să ningă din senin?

fapt divers? accident? simplu breaking news?

ce mai poți face în fața unei șanse asimilate doar de sol,

nu de oameni,

suspicioși cu tot ce li se oferă în mod inexplicabil

și gratuit?

 

Foto Dana Pîrvan

Delta ospățului

       

         O mâncare gustoasă, savurată pe îndelete și mai ales la masă cu prieteni (musai convivi cu spirit la purtător!) rămâne una dintre plăcerile simple și vitale ale vieții. Mai ales într-o zi ori o perioadă grea. Și mai ales când ritmul vieții face ca cel mai adesea să mâncăm singuri și pe fugă. În tăcere, mestecând din mers, fără poveștile care fac din statul la masă un act de cultură, nu unul de supraviețuire. Se pare că apariția limbajului și a focului a avut la origine relația intensă, chiar cosmică a oamenilor cu hrana.  De aceea, la întrebarea „Ce mai înseamnă azi să fii uman?” aș putea răspunde că și să acorzi timp și prețuire unei mese ieșite din sfera industrialului. 

        

        Călătoriile au însemnat mereu și bucuria de a descoperi bucătăria altor ținuturi, de aceea când hoinăresc prin lume mă așez la masă cu  o singură dorință: să mănânc ce nu am mai mâncat. 

        În această toamnă am ajuns pentru prima dată în Delta Dunării. Nu mă dădeam în vânt după pește, dar nici intoleranță nu aveam, așa că proiecția asupra meselor din cele câteva zile pe care urma să le petrec acolo era mai degrabă neutră. Asta până la primul ospăț. Și când spun ospăț nu exagerez cu nimic. Nu chiar pantagruelic, dar lui Sadoveanu i-ar fi plăcut. Și așa, înghițitură cu înghițitură, am ajuns la concluzia că nicăieri în altă parte nu am mâncat mai bine și mai mult decât în Delta Dunării. Și că peștele chiar poate fi mai bun decât ceea că aveam eu pe lista preferințelor până atunci. Recunosc că mi-am depășit limitele, am putut mai mult decât credeam. Și nu m-am simțit vinovată că nu am rezistat ispitei. 

                                                                         

           Storceagul, omleta cu pește, racii proaspăt înroșiți, ciorba rusească de legume roșii, alături având în așteptare crutoane arămiu-crocante de pește, rasolul, plachia, icrele inedite  - au fost doar o parte dintre deliciile care mă fac și acum să înghit în sec și care mi-au procurat amintiri atât de savuroase. Cu atât mai mult cu cât în jurul lor s-a râs mult, ba chiar s-a și dansat.  

Claritate în secolul dezinformării și al epidemiei de stres – Yuval Noah Harari, „21 de lecții pentru secolul XXI”

 

Trăim vremuri în care schimbările sunt mai numeroase și mai rapide decât în oricare perioadă din istoria omenirii. Iar cantitatea de stres e proporțională cu schimbările. În plină „epidemie de stres” a societăților de azi, în miezul feluritelor campanii de dezinformare și distragere a atenției, Yuval Noah Harari – celebrul istoric și filosof israelian, binecunoscut prin volumele Sapiens. Scurtă istorie a omenirii (2014) și Homo Deus (2016), traduse în peste 50 de limbi, a publicat în 2018 volumul 21 de lecții pentru secolul XXI, în care își propune să ne ofere, înainte de toate, claritate asupra chestiunilor concrete din prezentul omenirii și asupra viitorului imediat.

Volumul pleacă de la premisa că, în general, nu suntem capabili să înțelegem lumea în care trăim și reușește să identifice problemele cheie cu care se confruntă azi omenirea, să investigheze cauze, să ofere interpretări inedite, să propună soluții, să lase deschise întrebări și posibilități. În concepția analistului israelian, claritatea este echivalentă cu puterea, de aceea esențială devine în acest volum identificarea forțelor majore care modelează societățile din întreaga lume, fără a neglija nivelul personal și găsirea unei baze etice solide într-o lume care scapă tot mai mult de sub controlul omului.

Cartea este structurată în cinci părți: „Provocarea tehnologică”, „Provocarea politică”, „Disperarea și speranța”, „Adevărul” și „Flexibilitatea”, problemele expandate fiind multe și, din păcate, nu mărunte: inteligența artificială, locurile de muncă, irelevanța crescândă a omului, naționalismul, dispariția libertății de a alege, de a lua decizii, dictaturile digitale, inegalitatea, comunitatea, facebook-ul, brexitul, viziunea lui Trump, amenințarea nucleară, provocarea ecologică, provocarea tehnologică, modificările genetice, colapsul biosferei, tonusul mental insuficient, algoritmii interconectați, religia, probleme de identitate, imigrația, rasismul, discriminarea culturală, terorismul, armele de distrugere în masă, războiul și prostia omenească, marșul nebuniei, smerenia, etica, Dumnezeu, secularismul, adevărul și post-adevărul, ignoranța, dreptatea, științifico-fantasticul, educația, sensul, industria credinței, meditația etc.

După destrămarea poveștii fasciste și a celei comuniste, Yuval Noah Harari consideră că singura poveste care mai susținea umanitatea – povestea liberală – este la capăt de drum. Oamenii se trezesc fără o poveste care să le mobilizeze energiile și să le ofere un sens. Unul nou, căci cel vechi nu mai există: „Trăim încă momentul nihilist al dezamăgirii și furiei, după ce oamenii și-au pierdut încrederea în vechile povești, dar înainte să fi îmbrățișat una nouă. Așadar, ce urmează? Primul pas este să ne potolim puțin cu profețiile apocaliptice și să înlocuim panica cu nedumerirea. Panica este o formă de hybris. Este generată de sentimentul arogant că știu încotro se îndreaptă lumea – în jos. Nedumerirea este mai umilă și, drept urmare, oferă o viziune mai clară. […] Oricărei povești care va încerca să atragă loialitatea omenirii îi va fi testată înainte de toate capacitatea de a face față celor două revoluții – cea din tehnologia informației și cea din biotehnologie. Dacă liberalismul, islamul sau o nouă credință va dori să modeleze lumea anului 2050, vor trebui nu numai să înțeleagă inteligența artificială, algoritmii Big Data și bioingineria, ci și să le încorporeze într-o nouă poveste cu sens”.

Întrebările ridicate în volum sunt dintre cele mai incomode. Oamenii flămânzi pot avea libertate? Ați votat vreodată în ceea ce privește internetul, cel care deține acum puterea? Care mai e locul omului în viața omului? În ce fel inteligența artificială ne ajută și în ce fel ne distruge? Mai contează nevoile fundamentale ale oamenilor, le este protejat statutul social și respectul de sine? Ce înseamnă „universal”? Ce mai înseamnă adevărul în epoca Google? Câtă democrație și egalitate mai poate exista în secolul dictaturilor digitale? De ce sunt datele atât de importante? Cine deține datele? Pregătesc școlile elevii pentru schimbare? Cât este de important echilibrul emoțional? Ce putere poate avea naționalismul în fața distrugerii nucleare? Există vreo soluție naționalistă la amenințarea ecologică? Ne ajută religiile să ne rezolvăm problemele? Să primești imigranți e o datorie sau o favoare? Ce înseamnă integrarea imigranților în cultura locală? Ce înseamnă intoleranța când e vorba de diferențele culturale? Poate reuși Europa să nu fie destabilizată de oamenii care nu îi împărtășesc valorile? Cum a ajuns terorismul (armă a unei părți marginale și slabe a omenirii) să domine politica globală? Cum putem face astfel încât națiunile, religiile și culturile să fie mai puțin realiste și mai modeste în ceea ce privește adevăratul lor loc în lume?

Fiecare pagină a eseurilor tematice deschide întrebări aspre legate de punctul în care a ajuns omenirea, de direcțiile care se întrevăd până în 2050. Scenariile imaginate de Yuval Noah Harari îi oferă cititorului perspective realiste, dar și unele greu de imaginat, deși nu imposibile. Cele mai multe dintre răspunsurile sale sunt nuanțate și convingătoare, dar există și afirmații cu care am putea să nu fim de acord. Nici nu este nevoie, căci odată provocările lansate și problema articulată, pe baza evidențelor, contează cel mai mult ca noi să ne găsim răspunsurile la nivel personal sau de comunitate, fie ea virtuală sau (mai ales) fizică, răspunsuri ce ar putea fi valabile, chiar dacă nu se suprapun opiniilor eseistului israelian.

„Oamenii seamănă cu alte animale domestice. Am crescut vaci docile care produc cantități enorme de lapte, dar care în alte privințe sunt net inferioare strămoșilor lor sălbatici. Sunt mai puțin agile, mai puțin curioase și mai puțin descurcărețe. Acum creăm oameni docili care produc un volum enorm de date și funcționează ca niște cipuri foarte eficiente într-un mecanism uriaș de procesare a datelor, dar aceste vaci de date nu maximizează nici pe departe potențialul uman. De fapt, habar nu avem care este întregul potențial al omului, deoarece știm atât de puțin despre mintea omenească.”

„Deși provocările nu au precedent, iar dezacordurile sunt profunde, omenirea poate face față dacă ne ținem temerile sub control și avem vederi puțin mai umile.”

„Diabetul și glicemiile ridicate ucid anual circa 3, 5 milioane de oameni, iar poluarea aerului cam șapte milioane. Așadar, de ce ne temem mai mult de terorism decât de zahăr și de ce guvernele pierd alegeri din cauza unor atacuri teroriste sporadice, dar nu și din pricina poluării cronice a aerului?”

Articol publicat inițial pe bookaholic.ro

---

Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI, traducere de Lucia Popovici, Editura Polirom, 2018

Delta Dunării - o lume albastră

 

        De câte ori m-am gândit la Delta Dunării, unde până în această toamnă încă nu ajunsesem, imaginația mi se colora în albastru. Acel albastru al apelor și al cerului care însemna pentru mine frumusețe, vitalitate și liniște în același timp. O simplitate rafinată, amintind de peisajele grecești sau de Maroc, rămânând totuși unică, a noastră, a românilor. 

            

            Tărâm aspru, prins între ape, Delta Dunării e locul în care se lăfăie liber ceea ce specialiștii au numit arhitectura fără arhitecți sau arhitectura fără pedigree. Stuful, pământul, lemnul și albastrul oferă ochiului plăceri intense, oglindind spiritualitatea unei comunități speciale.

            

            Albastrul lipovenesc al Deltei e ușor, luminos, are miros de vacanță, de soare, de apă și de tihnă. Ca în picturile lui Marc Chagall, unde albastrul era o lume a calmului și a iubirii, a plutirii și a bucuriei de a trăi.

         Până și Pasărea albastră a lui Chagall zboară prin Deltă întrupată în pescărușul albastru ce scânteiază dintre stufărișuri, când te aștepți mai puțin. Prea sprinten ca să-l fi prins eu într-o fotografie. Prins însă de Nichita Stănescu: 

Când obosit m-aplec peste ruine,

Acelaşi început îmi pare greu,

Tu pescăruş al zilelor senine

De ce nu-mi poţi zbura mereu ?

L-am întrebat, şi nu vrea să-mi răspundă,

Din nou am să aştept să plece norii,

Şi-l voi urma sau poate-l voi visa din umbră,

Pe-albastrul pescăruş ce va aduce zorii.

Apa nu este niciodată doar apă - Maja Lunde, „Istoria apelor”

 

De aproape un an trăim cu toții parcă într-un roman apocaliptic, care continuă să se scrie zi de zi. Viața tuturor a fost dată peste cap. Trăim pandemia cel puțin dramatic, mulți dintre noi chiar tragic, uitând că marile probleme ale omenirii nu au dispărut odată cu ea și în momentul în care se va sfârși ne vom confrunta cu ele probabil într-o formă mai gravă.

 Protejarea resurselor naturale ale planetei a fost și va rămâne motiv de îngrijorare majoră pentru viitorul omenirii, iar romanul Istoria apelor ne readuce în atenție importanța apei pe Pământ, în condițiile în care am conștientizat mai mult ca oricând în ce măsură depindem de grija celorlalți.

 „Toată viața este apă, toată viața a fost apă, pretutindeni unde m-am dus a existat apă. Apă care se revărsa din cer sub formă de ploaie, sau sub formă de zăpadă, alimentând micile râuri din munți, se așternea pe ghețar și se transforma în gheață, curgea în jos pe pantele abrupte ale munților, prefăcându-se în mii de pâraie mici, care se vărsau în râul Breio, formând în fața satului din fiord o suprafață lină, care devenea una cu oceanul dacă îl urmai înspre vest. Întreaga mea lume era apă. Pământul, munții, pășunile erau doar insule minuscule în ceea ce era de fapt lumea; și eu îi spuneam lumii mele Pământ, dar mă gândesc că ar fi fost mai bine să se fi numit apă”.

 Maja Lunde este cea cea mai apreciată scriitoare din Norvegia, volumele sale fiind traduse și publicate în peste patruzeci de limbi. A scris mai multe cărți pentru copii și adolescenți, iar în 2015 i-a apărut primul roman pentru adulți – Istoria albinelor. În 2017 a publicat romanul tradus de către Ivona Berceanu pentru Humanitas Ficțion cu titlul Istoria apelor, o carte care pune în discuție fragilitatea sistemului nostru ecologic și  supraviețuirea umanității într-un viitor nu foarte îndepărtat.

Romanul împletește în capitole succesive două fire narative plasate în locuri și perioade distincte. Cele două povești sunt interconectate, capitolele alternează și formează un tablou al impactului pe care industrializarea și încălzirea globală îl au asupra planetei, dar mai ales asupra relațiilor interumane, mai cu seamă la nivel de familie, de cuplu și de generații.

Una dintre povești o are în centrul său pe Signe, o femeie de șaptezeci de ani care se aventurează să traverseze oceanul în barca primită când împlinise optsprezece ani, bântuită fiind de pierderea marii iubirii. A trăit toată viața în Norvegia, luptând pentru protejarea resurselor naturale. Autoarea ne-o descrie plastic drept o micuță doamnă cenușie, cu o căciulă scămoșată, bătrână precum muntele, precum ghețarul Blaffona. E permanent bântuită de trecutul său, de relația cu mama sa și cu Magnus, bărbatul iubit, de amândoi despărțind-o felul fiecăruia de a raporta la natură. În cazul mamei, protejarea unui rîu, în cazul lui Magnus, protejarea ghețarului.

 Exploatarea industrială a apei pentru producerea energiei și a gheții (luate din mediul ei natural pentru a pluti în băuturile scumpe din alte țări) ne este înfățișată din perspectiva distrugerii frumuseții naturii, dar mai ales a distrugerii mediului de viață al unor viețuitoare, cum ar fi mierlele de râu și midiile. Autoarea își pune personajul în dificila situație de a se afla în tabăra adversă chiar cu ființele cele mai apropiate: mama și bărbatul iubit.

„Se scoate gheață din ghețar, gheața pură și albă din Norvegia, și se comercializează drept cea mai exotică gheață pe care o poți servi într-o băutură, un mini-iceberg care plutește într-o băutură aurie, dar nu le-o vând și clienților norvegieni, nu, nu, ei sunt cei care efectiv nu pot plăti pentru ea. Gheața trebuie exportată în țările deșertice, în țările bogate în petrol, și acolo va fi vândută precum aurul, de parcă ar conține aur”.

 Celălalt fir al poveștii configurează o viziune apocaliptică a viitorului, fiind plasat în viitor, în 2041, într-o Franță înecată în haos, răvășită  de incediile de vegetație pentru care rezervele de apă și de medicamente se dovedesc insuficiente.  David fuge cu fiica sa, Lou,  despărțiți fiind de restul familiei, de soția și de fiul, încă bebeluș. De peste douăzeci de zile fug din calea focurilor, cu hainele mirosind acru a fum. Merg spre nordul Europei, spre tărâmul apelor, oriunde ar fi fost acesta, plecând dintr-o țară aridă, din care seceta îi alungă pe oameni. Ajung într-o tabără de refugiați care la rândul său va arde, iar oamenii nu știu unde mai pot trăi. Autoarea are meritul de așeza în prim plan nevoia de afecțiune a oamenilor chiar și în aceste condiții limită de viață, nevoia de a simți căldura unui alt trup, de a umple goluri sufletești. 

Distopia imaginată de scriitoarea norvegiană este una plauzibilă, ba chiar previzibilă, în niciun caz una SF, și de aceea poate mai înfricoșătoate: imaginea pământului lipsit de apă, fără ploaie, fără râuri care să stabilească legături cu mările și oceanele, fără posibilitatea de a-ți spăla corpul, de a-ți potoli setea, de a-ți pregăti mâncarea, cu riscul de a muri oricând de la apa contaminată. Toate acestea sunt imaginate și descrise într-o manieră cât se poate de simplă și tocmai de aceea convingătoare:

 „Cozile la fructe și legume erau cele mai lungi. Erau atât de puține albine, atât de puține insecte. Și ele dispăruseră treptat, dar după ce a venit seceta procesul s-a accelerat. Dacă nu-s insecte, nu sunt nici fructe. Mi-era poftă de roșii, de pepene galben, de pere și de prune. Îmi era dor să mușc cu dinții dintr-o prună suculentă. De răcoarea din frigider.”

 La distanță de zeci de ani, atitudinea unui om salvează într-un mod surprinzător viețile altor oameni. Istoria apelor ne dovedește că timpul este elastic și trage astfel un semnal de alarmă privind responsabilitatea pe care fiecare dintre noi o are față de cei dragi, față de generațiile următoare, protejarea naturii fiind un act ce trebuie asumat cât se poate de personal. 

„Apa în sine este incoloră, lumea din jurul ei este cea care îi conferă culoare, prin reflexia cerului, prin împrejurimi; apa nu este niciodată doar apă”.

Istoria apelor, Maja Lunde, traducere de Ivona Berceanu, Humanitas Fiction 2020

https://fb.watch/1w99XabdVs/

Pe bicicletă, după scăpătat

 

 

Anul acesta, marea hoinăreală a fost mai mică. S-a petrecut cel mai adesea printre câmpurile dintre două sate, pe bicicletă. Și mai cu seamă seara, când soarele își întoarce fața către alte lumi.

Cea mai mare parte a copilăriei mi-am petrecut-o pe lângă bunica. Scăpătatul era apusul ei. De la ea l-am moștenit. De câte ori ies cu bicicleta, vânez scăpătatul și îmi amintesc mâna ei pusă streașină la ochi și toate acele treburi pe care le aducea ori le grăbea amurgitul.

 Îl privesc și îi fac multe poze, cam din  același punct din care orizontul se arată mărinimos și face risipă de nuanțe, în timp ce soarele alunecă de la stânga la dreapta și se lasă înghițit de pădurea din vârful dealului, aflat la câțiva kilometri de bicicletă, unde mergeam pe jos după toporași și viorele, ritual copilăresc de primăvară. Uneori îl vânez până acolo, de dragul versatilității mai ales.

              Și de câte ori iau urma scăpătatului, o fac și cu bucuria de a contempla și interioriza frumusețea efemerului pentru care cultura japoneză are un veritabil cult, materializat nu doar în frumusețea trecătoare a florilor de cireș, ci și în apusul soarelui, în ruginirea frunzelor, în lumina licuricilor. Și nu are doar un cult, ci și un concept și el foarte drag mie - mono no aware - , potrivit căruia secretul vieții constă în puterea de a vedea și de a savura frumusețea efemerului, de a putea simți freamătul vieții pe suprafața lucrurilor, grația trecerii timpului.

De pe la sfârșitul lui octombrie, începe să se întunece și scăpătatul. Dar tot mai găsește lumina câte o crăpătură prin care să se strecoare. Ca să nu scăpătăm. Așa ne-a învățat Leonard Cohen.

Ștefan Luchian – portretul unui „vânător de frumusețe”

A trecut un an de când la Editura Polirom a fost lansată colecția „Biografii romanțate“, care ne aduce mai aproape personalități din cultura română, scuturând praful de pe viața și opera lor, ori oferind pers­pec­tive inedite.

În acest prim an, au apărut opt volume, toate semnate de autori valoroși: Brâncuși sau cum a în­vățat țestoasa să zboare – Moni Stănilă, Caragiale. Scrisoarea pierdută – Bogdan-Alexandru Stănescu, Enescu. Caiete de repetiții – Dan Coman, Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos – Simona Antonescu, Ionesco. Elegii pentru noul rinocer – Liliana Corobca, Steinhardt. Bughi mambo rag – Lavinia Bălulescu, Cioran. Ultimul om liber – Andrei Crăciun.

Cea mai recentă apariție este biografia romanțată a pictorului Ștefan Luchian, recreată de Veronica D. Niculescu – Luchian. Ochii, sufletul, mâna. După mulți ani în care Veronica D. Niculescu ne-a oferit numeroase și dificile traduceri, Beckett și Nabokov fiind doar doi dintre marii autori tran­spuși de ea în limba română, în ultimii ani Veronica D. Niculescu a avut un mare succes la public grație propriei literaturi. Numai în anul 2020, autoarea a publicat trei cărți de factură diferită, biografia romanțată a lui Ștefan Luchian fiind una dintre ele.

 

Amestecul de realitate și ficțiune este extrem de reușit

 

Așa cum mărturisește autoarea în nota finală, scrierea acestei biografii nu a fost întâmplătoare, ci s-a ivit din afinități spirituale, Veronica D. Niculescu fiind deja îndrăgostită de picturile lui Luchian, traiul retras al acestuia fiind un alt element care a apropiat-o de viața și de creația marelui pictor. Aș mai adăuga și dragostea pentru flori. Oricine o cunoaște pe autoare sau i-a citit cărțile, știe asta. Și cred că doar astfel se poate explica frumusețea unui fragment ca acesta:

„Și-a amintit cum i se rupea inima înțelegând că, odată cu viața, el le lua macilor și culoarea. Căci nici o floare presată de mâinile lui nu reușea să-și păstreze, în cele din urmă, culoarea. Cum aducea macii acasă – asta și-a amintit amestecând pasta roșie –, cum se ofileau pe drum, deși îi așeza cu atâta grijă în tolba primită de la mama, cum doar câteva dintre flori își mai reveneau în salon, cu codița tăiată la capăt, puse într-un pahar înalt de cristal, pentru a-i bucura pe părinți, dar mai ales pe el, băiatul care stătea și-i privea îndelung în serile de vară, căutând să înțeleagă ceva ce nu se putea înțelege, la fel cum și mai demult, în Botoșani, în lunca pierdută a primilor ani de copilărie, din Ștefăneștiul natal, contempla păsările cântătoare din tufe, cu aripi colorate, în vre­me ce alți copii trăgeau cu praș­tia-n ele. […]

— Voi n-o să muriți, le-a zis anemonelor, cu gândul la macii copilăriei care, deși salvați de la moarte, păliseră lent și definitiv acolo unde fuseseră puși la păstrare, între foi de hârtie. Ați auzit? Voi n-o să îndrăzniți să-mi muriți“.

Așadar, înțelegerea cu sufletul a fost elementul esențial ce a permis plăcerea documentării și voluptatea imaginației ce a transformat informațiile în literatură și a oferit o viață nouă picturilor pe care le putem admira în muzee sau virtual și asupra cărora pu­tem proiecta o altă înțelegere după ce le vom vedea atât de frumos și uneori dureros integrate în existența lui Ștefan Luchian.

Documentarea pentru scrierea acestei biografii, ce poate fi citită și ca roman, a fost una ane­voioasă, pe de o parte pentru că nu există multe cărți despre viața lui Ștefan Luchian, iar pe de altă parte deoarece pentru a se naște această poveste a fost nevoie să se pună cap la cap informațiile culese din cărți vechi cu alte documente, texte, hărți, fotografii, articole din presă, cu scrisorile lui Luchian (o parte dintre ele chiar sunt reproduse în carte), cu replici ale acestuia consemnate în diverse volume sau cu „citirea“ contextualizată a unor tablouri. Amestecul de realitate și ficțiune este unul extrem de reușit, cititorul nesimțind granița dintre ele. Autenticitatea reconstituirii se simte mai ales când vine vorba de scrisorile lui Luchian reproduse în volum, personajul Luchian părând același cu cel care a scris scrisorile.

 

Geografia existenței lui Ștefan Luchian

 

Veronica D. Niculescu a surprins în această biografie romanțată ipostazele și vârstele lui Ștefan Luchian, în tot ce au avut ele mai relevant: copilul fascinat de fru­musețea mereu altfel a florilor de gheață de pe geamuri, fiul unei mame și al unui tată pentru care meseria de pictor (zugrav o numeau ei disprețuitor) nu oferea perspectiva unui viitor liniștit, fratele însingurat, studentul dezamăgit și dezgustat de nivelul formării care i se oferea și de caracterul oamenilor de cultură care făceau legea artelor prin demagogie și aranjamente, un Luchian care îl admiră nedezmințit pe Grigorescu, un Luchian îndrăgostit căruia iubirea îi aduce doar o scurtă bucurie, un Luchian cu trupul destrămat de boală care va ajunge să picteze cu pensula legată de mână, un Luchian sărac ce locuiește cu rudele care au grijă de el, dar mai ales un Luchian care a urmărit nedezmințit adevărul și frumusețea, un om al luminii, iubitor de oameni și de viață, care nu-și plângea niciodată de milă, nu cunoștea vanitatea, ochii și zâmbetul său înviorându-i pe cei din jur.

„Vedea cu acea nouă limpezime natura, îi pătrundea întreaga frumusețe, și la fel oamenii – mai cu seamă pe cei năpăstuiți de soartă, care ascundeau înlăuntrul lor suferințe. Suferința însăși și-ar fi dorit s-o picteze, dacă s-ar fi putut. Din asta venea lumina dul­ce a oamenilor: din bolile, sărăcia, nevoile și umilințele toate, închise în ei ca-n niște cufere mute, de carne, modest ferecate.“

Dincolo de literatură și pictură, minuțiozitatea documentării i-a permis autoarei să recon­stituie adesea în detaliu nu numai atmosfera vieții bucureștene, dar și geografia existenței lui Ștefan Luchian, cititorii având destule repere pentru a porni într-o plimbare prin București, pe urmele pictorului. Așa cum o vizită în muzeele care adăpostesc tablouri cu semnătura lui Luchian, lectura acestei cărți le poate oferi posibilitatea ca în picturi să vadă și secvențe din viața omului care a ținut pensula în mână sau legată de gât.

Grație talentului și empatiei cu care Veronica D. Niculescu a însuflețit biografia romanțată a lui Ștefan Luchian, asumându-și văzul lumii sale, avem și bucuria unui final surprinzător, cu alte taine frumoase, pe care vă invit să le descoperiți.

 http://suplimentuldecultura.ro/33336/stefan-luchian-portretul-unui-vanator-de-frumusete

Veronica D. Niculescu, Luchian. Ochii, sufletul, mâna, colecția „Biografii romanțate“, Polirom, 2020