Uitarea e viață sau moarte?

            

             Rabih Alameddine le este cunoscut cititorilor români mai ales datorită romanului Femeia de hîrtie, care a avut un mare succes de public și de critică literară. La Gaudeamus, una dintre noutățile lansate de Editura Polirom a fost un alt roman al acestuia, Îngerul istoriei (traducere din engleză și note de Irina Bojin). Densa experiență de viață a scriitorului se resimte aici din plin. Născut într-o familie de atei în Iordania, Alameddine a crescut în Kuweit şi în Liban, de la 17 ani s-a mutat în Anglia, apoi în Statele Unite, iar în prezent își împarte viața între Beirut și San Francisco.

          Odată cu apariția romanului Îngerul istoriei, Alameddine a fost etichetat drept un scriitor inovator și îndrăzneț, chiar incendiar. Nu gratuit, căci experiența vieții, talentul, inteligența și curajul au făcut posibile 300 de pagini de poveste (alegorie și meditație deopotrivă) despre moarte, sex, homosexuali, SIDA, religie, război, scopul literaturii, al iubirii și al pierderii, lupta dintre amintire și uitare, terorism, emigrație, pisici, conflictele dintre America și arabi. Ghem de teme grele, amestec de realism brut și supranatural, de umor negru și macabru comic, de intertextualitate și poezie, Îngerul istoriei e o carte care te acaparează și te solicită.

         Erou este Iacob, un poet homosexual, depresiv. Născut în Egipt, nerecunoscut de tatăl bogat, își va trăi copilăria într-un bordel, unde mama sa ajunge prostituată. Trimis  în lumea tatălui, își va petrece adolescența într‑un internat catolic, abuzurile și umilințele continuînd să adîncească traumele. Va pleca în America, unde, în anii ’80, își va trăi chinuit homosexualitatea. Partenerul și alți prieteni vor muri de SIDA, el îngrijindu-i pe toți pînă la ultima suflare. Rămîne singurul supraviețuitor.

            După 20 de ani, liniștea aparentă se destramă și mintea sa reînvie suferința, romanul avînd mai multe planuri temporale. Pe parcursul unei nopți în care așteaptă la clinica de psihiatrie, desenul existenței sale se țese, retrospectiv, din firele narative ce-i (dez)leagă suferințele trecutului. Și nu doar cele știute de el, căci în aceeași noapte, în apartamentul său, alături de motanul Behemoth, Satana și Moartea își dispută, cu umor și ironie, trecutul și viitorul lui Iacob. Satana îndeamnă la amintire, Moartea la uitare. Actul în sine de a fi poet e disputat de către cei doi. Acest plan al romanului, constituit de dialogurile Satanei cu Moartea sau cu cei 14 Sfinți ajutători ai lui Iacob, mustește de umor și ironie, umanizarea comportamentului acestora și subtilitatea replicilor fiind una dintre reușitele cărții.

         Relațiile familiale, tabloul istoric și mentalitar al Egiptului sau contrastele și conflictele militare dintre Orient și America sînt reconstituite prin decupaje surprinzătoare sau prin conceperea unor scene suprarealiste, cum ar fi cea a unui arab ținut în cușcă la o petrecere din San Francisco. Scene din războaie și din copilăria lui Iacob se amestecă cu scene din viața sa de homosexual hărțuit și adesea umilit de societate, coardele minții sale fiind întinse la maximum.

         Dar cea mai importantă miză a propriului război este și miza confruntării dintre Satana și Moarte: lupta între aducere-aminte și uitare, cele două motto-uri ale romanului plasînd cititorul în sfera întrebărilor legate de rolul uitării: „Trebuie să uităm ca să rămînem prezenți, să uităm ca să nu murim, să uităm ca să ne păstrăm credința“ (Marc Augé – Uitare); „Lupta omului cu puterea este lupta memoriei cu uitarea“ (Milan Kundera, Cartea rîsului și a uitării). În romanul lui Alameddine, Moartea e întruchiparea uitării: „Uitarea e bună pentru suflet, zise Moartea. Nu doar bună, ci necesară. Cum să-­și vadă mai departe de viață dacă nu-­și dezamintesc?“. Amintirile care se zvîrcolesc în sufletul omului vin însă de la Satana: „Vorbește­-mi de Iacob, spuse Satana. Ce aud eu își aduce aminte, ce îmi amintesc eu aude el. Amintește-­i de el însuși“.

          Polemica dintre puterile întunecate are iz de ciondăneală copilărească, e jovială. Iată portretul Morții: „Cînd ridică brațul ca să-­i fluture un deget dojenitor prin fața ochilor, mîneca se strînse și dezveli un desen complicat tatuat pe antebraț: răpirea sabinelor combinată cu multe alte omoruri, rățușca Daisy atîrnînd în ștreang, Nietzsche părpălit la foc pe o frigare, Peter Pan sfîșiat în patru“. Fumează, are vocea hîrîită de la atîtea țigări.

         Dilema uitare/amintire cuprinde în cercul ei strîmt și scrisul, Satana este cel care îl îndeamnă pe Iacob să scrie, în timp ce Moartea și-ar dori ca el să uite, să stea departe de scris, căci poezia lui înseamnă amintire. Doar că umorul negru relativizează, disputa degenerînd pe tărîmul literaturii, în confruntarea dintre poezie și proză, proza devenind pentru moarte cu atît mai puțin acceptabilă decît poezia.

       Lupta dintre uitare și amintire se dă pînă la ultima pagină a romanului, de alegerea pe care o va face Iacob depinzînd viața sau moartea sa.

(Articol apărut inițial în Observator cultural, nr.954, 18.01.2019)

Frumusețe și durere - Veronica D. Niculescu, „Spre văi de jad și sălbăție”

Spre văi de jad și sălbăție este cea mai complexă carte publicată până acum de Veronica D. Niculescu, romanul în care cioburi sau fire mai mult sau mai puțin vizibile din celelalte cărți (scrise sau traduse, Beckett, Nabokov sau Don DeLillo lăsându-se și ei simțiți în plan secund) conferă desenului din covor adâncimi și culori mai intense. Este romanul unui om care încearcă mereu să se desprindă din învălmășeala zgomotoasă a vieții, căutând toată viața tot soiul de cotloane, de ascunzișuri, de fugi (de la sălbăticia coridoarelor de jad și sălbăție din copilărie la sala bibliotecii ori în dimineața scaunelor albe ale unei terase) în care să-și ocrotească singurătatea cu liniștea și apăsarea ei.

Mai mult decât în celelalte volume, Veronica D. Niculescu se remarcă aici prin metaforizarea și alegoria existențială, prin forța de sugestie a imaginilor decupate fotografic din jur, din trecut sau de nicăieri, prin sugestia neînsemnatului cules aparent la întâmplare de pe drum, prin importanța acordată lentorii privirii care pătrunde în lucruri și în oameni, în timp, în miezul văzutului și nevăzutului, știutului și neștiutului, dar mai ales prin plăcerea de a scrie, o plăcere ce se resimte în fiecare rând.  Ca și neliniștile pe care scriul și trăitul le amestecă: „Dacă aș vrea să scriu povestea noastră, aș inventa, aș minți, aș scotoci și-aș distruge, prinzând în minciuni șchiopătate reconstituirea unui adevăr imposibil, și mai ales aș nimici împărțind de neîmpărțitul”.

Spre văi de jad și sălbăție este o poveste despre copilărie, despre iubire, despre literatură, despre singurătatea purtată printre oameni și transformată în viață scrisă. Este povestea poveștilor care se ghemuiesc într-un om: povestea fetiței, povestea adolescentei, a surorii, a jurnalistei, a scriitoarei, a femeii care iubește, a părinților, a bunicilor, a domnului Teodorescu, a pisicii Molly, a lui Ivan... Poveștile se scriu în alte povești, sunt multistratificate (în roman sunt scrise chiar în registre diferite, o relativă punere în abis realizând Miranda transpunându-se în basmul prințesei Mereu da Flor) și strâng subtil și intens gândurile și trăirile ce se nasc din amestecurile și transformările ce locuiesc necontenit omul.

Nu știi unde începe și unde se termină o poveste, așa cum nu știi unde începe cu adevărat viața dintr-un om, punctul în care copilul se transformă în om mare, prezentul în trecut, fericirea strălucitoare în durere de moarte, bucuria în spaimă, începutul în final, nimicul în tot, capătul în mijloc, basmul în coșmar, o culoare în alta, mișcarea în oprire, prezența în gol, realitatea bătătorită în poveste scrisă, povestea scrisă în singura viață posibilă.

În lumea care leagă cele două văi de jad și sălbăție din roman și din viață, este multă frumusețe și durere deopotrivă. Insperabile.

(Text apărut inițial în revista Timpul)

Fericirea stă în alegeri – „Tentația de a fi fericit”, Lorenzo Marone

Apărut la Editura Humanitas Fiction în a doua parte a anului 2018 și deja cu un prim tiraj aproape epuizat (în Italia a ajuns la a optsprezecea ediție), romanul Tentația de a fi fericit al italianului Lorenzo Marone (născut în 1974), tradus în română de pasionata și migăloasa Gabriela Lungu, e o carte care și-a câștigat meritat aprecierea cititorilor (nu doar datorită tentației din titlu).

„Mă numesc Cesare Annunziata, am șaptezeci și trei de ani și timp de șaptezeci și doi de ani și o sută unsprezece zile mi-am aruncat viața la gunoi.  Apoi am înțeles că a venit vremea să folosesc considerația câștigată pentru a începe să mă bucur cu adevărat de viață”.

Așa își provoacă protagonistul cititorii în primul capitol al romanului dedicat „Sufletelor fragile, care iubesc fără să se iubească”. Văduv, Cesare are un fiu homosexual care nu îndrăznește să îi mărturisească tatălui. Are și o fiică adulterină, aspră, care pare a face în viață aceleași greșeli ca și tatăl ei. Cu ambii copii are o relație plină de tensiuni, de reprimări, de acuzații reciproce, mai mult sau mai puțin mocnite. Are și o amantă, prostituată, trecută de șaizeci de ani. Are vecini de scară (pisicăreasa și octogenarul îi rămân cititorului în minte). Dar cu adevărat nu are pe nimeni, căci întreaga viață și-o petrecuse blindat în egoism, orgoliu, egolatrie, aroganță, nerăbdare și intoleranță, învinuindu-i pe ceilalți pentru toate eșecurile existenței sale, inclusiv pentru că făcuse doi copii cu o femeie pe care nu o iubea.

Scris sub forma unei confesiuni de o franchețe epatantă (pigmentate ba cu umor, ba cu cinisme), romanul este alert, mereu surpinzător, mai ales datorită flash-urilor care îl plimbă pe cititor prin diverse perioade din viața bărbatului, istoria existenței sale fiind o istorie a poveștilor de dragoste râvnite și ratate, în special din cauza incapacității de a lua hotărâri. Aceasta este revelația bâtrâneții, în urma căreia încearcă să-și trăiască ultimii ani de viață deschizându-se către ceilalți, având inițiative, renunțând la tabieturi. După șaptezeci de ani de compromisuri, de lamentații și așteptări sterile, se trezește singur. Și alege să facă tot ce poate ca să fie fericit.  Tragedia unei tinere mutate în clădirea sa - al cărei nume îi amintește de Emma, sora soției, una dintre femeile inaccesibile lui - îi oferă acum posibilitatea de a a simți compasiune și de a se implica, tânăra fiind bătută și până la urmă omorâtă de partener.

Și dacă în general, bătrânii, urmând lecția dată de trup, cred că lucrurile se vor înrăutăți, în loc să se îmbunătățească, Cesare încearcă să schimbe regula. Și ajunge să le dea propriilor copii lecții de fericire, căci e un bătrân hotărât să fure de la viață tot ce i se mai permite. Și reușește să-i ajute, empatizând cu ei și îndemnându-i să renunțe la învârtitul pe loc și să facă alegeri: „Te legi cu lanțuri de ceva sau de cineva de câte ori nu alegi”.

La finalul romanului, îl găsim pe Cesare în pragul unei operații cerute de un infarct, dar îl găsim în sfârșit fericit. Căci nu doar că îi are alături pe toți cei dragi pe care îi îndepărtase o viață întreagă, ci mai ales pentru că în conștiința sa se petrece o mutație. Se uită la viață dintr-un alt unghi și începe să colecționeze lucrurile și stările care îi plac, Lorenzo Marone acoperind câteva pagini bune cu frumusețea lumii care e mult mai amănunțită decât își permisese Cesare să vadă: „Îmi place bolborositul cafetierei pe foc, pietrele spălate de mare și sunetul farfuriilor la restaurant. Îmi place o pisică ce se strecoară printre mașini și scârțâitul unei mobile vechi. Îmi plac salutările de departe și privirea curioasă  a turistului care îmi observă orașul. Îmi plac bulevardele cu copaci pe margine [...]. Îmi plac fotografiile care îți permit să călătorești în timp. Îmi place scârțâitul podelei de lemn. Îmi plac defectele. Îmi place o casă ruinată într-un lan de grâu. [...] Îmi place cel care știe să se iubească”. Și înainte ca anestezia să-și facă efectul, mai are un ultim „îmi place”: „Îmi place cel care luptă în fiecare zi să fie fericit”.

Când trist, când amuzant, când cinic - stenic pe ansamblu -, Tentația de a fi fericit își câștigă cititorii nu doar prin prin traiectoria pe care se înscrie evoluția protagonistului, ci și prin firescul și onestitatea confesiunii, prin relevanța deloc ostentativă a scenelor de viață relatate, prin naturalețea dialogurilor și prin inserturile cu substrat psihologic și filosofic, fiind vorba de o filosofie „coborâtă în stradă”, ca la Alain de Botton.

„Credem că viața nu se termină niciodată și că după colț există întotdeauna noutatea care va schima totul. E un soi de tragere pe sfoară pe care o facem cu noi înșine, în așa fel încât să nu ne supărăm prea tare pentru un eșec, o șansă dispărută, un tren pierdut”.

„Îți petreci viața crezând că într-o bună zi se va întâmpla ceea ce speri, numai că ajungi să-ți dai seama că realitatea e mult mai puțin romantică decât crezi. E adevărat, uneori visele se prezintă la ușa ta, dar numai dacă ai avut grijă să le inviți. Altfel, poți fi sigur că vei petrece seara singur”.

„Din păcate viața m-a învățat că nimeni nu poate ajuta pe nimeni. Ne salvăm singuri, dacă vrem”.

Îmi place

 

      Îmi place să am ce aștepta. Îmi plac ușile care deschid odată cu ele și zâmbete. Îmi place alunecarea trupului prin apă caldă.  Îmi place mirosul de pâine proaspătă. Îmi plac culorile schimbătoare ale răsăritului și cântecele păsărilor în răcoarea limpede a dimineților de vară.  Îmi place să mănânc ceva nou. Îmi place când pisica își așază lăbuța dreaptă pe obrazul meu stâng. Îmi place mirosul de mentă bătută de vânt. Îmi place brânza cu mucegai și vinul roșu. Îmi plac cărțile care mă surprind. Îmi place să fac ce nici prin gând nu mi-ar fi trecut. Îmi place senzația de a face prima dată ceva.

 Îmi plac oamenii care știu să admire. Îmi place să cutreier noaptea străzile orașelor necunoscute. Îmi place să urmăresc cu nerăbdare încolțirea plantelor și pârguirea fructelor. Îmi plac ironiile și glumele caline. Îmi place să înot departe de maluri. Îmi place mirosul de cafea proaspăt măcinată.  Îmi place bucuria câinilor. Îmi plac strugurii. Îmi plac oamenii cu inițiative. Îmi place să râd în miezul nopților de vară. Îmi place căldura focului. Îmi place să strâng nuci și să ciugulesc semințele de rodie. Îmi place să-mi privesc copiii când zâmbesc. Îmi place să merg toamna prin frunze. Îmi plac oamenii care se țin de cuvânt. Îmi plac cireșele amare și florile de soc. Îmi place să pășesc prin zăpada neatinsă. Îmi place să nu regret.

Nevoia de poveste

 

                Scrise sau citite, poveștile care te trag de mânecă înspre viață, având ferestrele larg deschise către viul omenesc, sunt departe de a oferi doar plăcerea lecturii.

                De cele mai multe ori, ele se ivesc dintr-un deficit de existență, așa-zisa lor gratuitate umplând spărturile de viață în care locuim. Astfel că este imposibil să nu simți cum în ele ard deseori nemulțumiri și dorințe sau cum respiră, mai mult sau mai puțin ritmat, refuzul resemnării, nevoia de compensare, de libertate. Povestea înțeleasă își are dimensiunea ei soteriologică. Devine remediu temporar al vieții, luare în răspăr a limitelor acesteia, condiție a libertății umane, măsură a adevărului, a vitalului în lupta cu inerția, dibuire și reflectare a unei realități bine ascunse în ființa noastră și cale către liniștea ce ar trebui să urmeze aflării și acceptării unor adevăruri. Povestea poate aduce cu ea diminuarea traumelor existenței, atenuarea dezechilibrelor. Poate fi privită drept cale către întregul lăuntric al omului, alcătuit deopotrivă din logic și irațional, din realitate și din vis. Ori posibilitate de a pătrunde în tărâmuri existențiale confuze, pentru a oferi înțelegere. Luare în posesie a propriului sine pierdut, luptă împotriva gravitației durerii. Aflare a unei coerențe, fie ea și a întâmplării.

         Unele povești îți amintesc că totul ar putea depinde de puterea de a ști să te bucuri, de a ști să refuzi, să renunți, de a-ți asuma ceea ce simți că merită trăit, de a ști că fericirea ține în primul rând de întinderea și de adâncimea apelor lăuntrice, că uneori devine autentică doar pe spații restrânse, chiar dacă de neînțeles pentru toți ceilalți. Sunt povești care îți fac poftă să devii tu însuți propria poveste și să îți dorești să ai lângă tine pe cineva care să te citească, să te scoată din mulțime și să te reînvie cuvânt cu cuvânt. Să te facă să exiști. Apărându-ți povestea, îți aperi și șansa la fericire.

         Alte poveștile sunt încursiuni în noi înșine, diminuându-ne ipostaza de „asediați” ai vieții. Sunt interogare a esenței propriei ființe, decantare a unei atitudini de a merge prin lume cu sau fără „ciulini după noi”. Replică la ceva sau la întreaga lume, căci știu să se răsucescă în esența vieții, încălzindu-ne pe interior și ajutându-ne să luptăm cu rigidizarea din propriul suflet sau din sufletul celorlalți. Astfel, povestea devine o măsură a umanului sau posibilitate de reumanizare. Nu e viață care imită viața, ci chiar ieșire din acest tip de viață.

          Nu puțini scriitori au așezat în centrul cărților, explicit sau implicit, tocmai această putere a poveștilor ce pot întoarce sinele îmbogățit cu lumea în care se pierduse, pot transforma închiderile în noi deschideri. Sau pot recrea ființele dragi sub formă de poveste. Povești ce  te ajută uneori să înțelegi că viața merită efortul viețuirii pe care îl susțin uneori chiar ele, generând atitudini autoprotective sau umanizând naufragiul.

                       

Nabokov îndrăgostit – „Scrisori către Vera”, Vladimir Nabokov

     

Într-o lume în care agitația și cinismul tind să acopere totul, căldura umană din scrisorile pe care Nabokov i le-a trimis Verei, femeia ce i-a stat alături peste 50 de ani, te ia pe nepregătite. Firescul recunoașterii nevoii de celălalt, bucuria de a te încredința unei alte ființe, tandrețea, dezmierdările, povestea împărtășită, intensitatea impresionează pur și simplu.

       Scrisori către Vera a fost nu doar una dintre cele mai cumpărate cărți de la Gaudeamusul din 2016, ci și cartea pentru care, în cadrul aceluiași târg, traducătoarea Veronica D. Niculescu (aflată la a opta traducere din Nabokov) a câștigat premiul „Antoaneta Ralian” pentru traducere din limba engleză în limba română, juriul fiind format din Denisa Comănescu și Ion Bogdan Lefter. Ediția Penguin a volumui Letters to Vera (texte traduse din limba rusă și editate de Olga Voronina și Brian Boyd) a apărut în 2014, an în care a început și munca de traducere în limba română.

    Ca și Originalul Laurei (publicat în 2009, deși Nabokov își dorise ca manuscrisul să fie distrus), publicarea scrisorilor a fost o decizie controversată și e bine de spus că selectarea scrisorilor sau a fragmentelor de scrisori publicate a fost asigurată chiar de Vera și de Dmitri, fiul lui Nabokov, care a murit însă înainte de publicarea scrisorilor. Volumul este însoțit de o consistentă prefață semnată de Brian Boyd, cel mai mare nabokovian, scrisorile fiind aranjate și adnotate tot de acesta, o muncă făcută cu pasiune și grijă extremă, așa cum este și traducerea în limba română.

      Cele mai multe scrisori datează din anii 1923-1939, când cei doi au stat separați pentru perioade mai lungi de timp, mai ales din cauza problemelor de sănătate ale Verei. Astfel, între 2 iunie și 19 iunie 1926, când aceasta se află în sanatoriu, Nabokov îi trimite nu mai puțin de 50 de scrisori. Distanța dintre ei este provocată și de problemele politice provocate regimul politic din Rusia și de nazism, plecarea din Rusia în Germania fiind urmată de un alt exil, de căutarea unui refugiu în Franța, impus de evreitatea Verei.

      Scrisorile acoperă peste peste 700 de pagini și peste 50 de ani din viața celor doi, din 1923 (prima poezie pe care Nabokov i-o scrie Verei) până în 1976. Scrisorile scrise de Nabokov (nu sunt cuprinse în volum și scrisorile Verei) oferă cititorilor nu una, ci două povești de iubire: iubirea lui Nabokov pentru Vera, dar și iubirea acestuia pentru literatură, cele două neputând fi nicidecum separate. Vera i-a fost nu doar soție, ci și cea mai atentă cititoare, omul care a susținut, de aproape sau de departe, tot ce a însemnat munca acestuia. Nevoia de scris se întrepătrunde cu nevoia de Vera. Vera i-a fost centrul lumii, iar el și-a asumat asta pe de-a-ntregul, cu bucurie și cu recunoștință:

     „Da, am nevoie de tine, basmul meu. Fiindcă tu eşti singura cu care pot să vorbesc despre nuanţa unui nor, despre cîntecul unui gînd – şi despre cum, cînd am ieşit astăzi la muncă şi am privit în faţă o floarea soarelui înaltă, ea mi-a zîmbit din toate seminţele”.

     „Ai intrat în viaţa mea – nu cum se vine în vizită (ştii, „fără să-ţi scoţi pălăria“), ci cum vii într-o împărăţie unde toate rîurile au aşteptat reflexia ta, toate drumurile, paşii tăi. Soarta a vrut să-şi îndrepte greşeala – de parcă mi-ar fi cerut iertare pentru toate greşelile sale din urmă. Astfel încît, cum te-aş putea eu lăsa, basmul meu, soarele meu? Vezi, dacă te-aş iubi mai puţin, atunci ar trebui să plec. Dar aşa – nu are sens. Şi nici să mor nu vreau. Există două feluri de „fie ce-o fi“. Involuntar şi deliberat. Iartă-mă – dar eu mă ghidez după cel de-al doilea. Şi nu-mi poţi răpi încrederea în ceea ce mă tem să gîndesc – ar fi fost o fericire atît de mare… Şi uite altă codiţă.  Da: o lentoare demodată a vorbirii, simplitate oţelită… Şi astfel, ardoarea mai puternică a inimii: oţel, incandenscent prin zbor…”.

     Surprinde în aceste scrisori dependența lui Nabokov de tot ce înseamnă Vera, nevoia de a-i simți prezența în oricare dintre ipostazele vieții sale, chiar nevoia de control din partea ei. Observă Brian Boyd: „povestea ei editînd, bătînd la maşină, şofînd, predînd, corespondînd şi negociind pentru el a devenit parte din legenda lui Nabokov”; „Vera îşi făcuse soţul să-i promită că îi va trimite un raport zilnic – ce mînca, cu ce se îmbrăca, ce făcea –, iar Vladimir s-a supus cu loialitate. Nicicînd nu vom mai avea o asemenea redare neîntreruptă, de zi cu zi, a reacţiei lui faţă de lumea în care trăia”.

       Cel mai des, Nabokov va fi nemulțumit că Vera îi scrie prea rar. Se pare că el i-a trimis de cinci ori mai multe scrisori. Ce visează, ce mânâncă, ce citește, ce și cum scrie, cu cine se întâlnește, detalii ale plimbărilor sale, filme văzute la cinema, partidele de tenis, starea vremii, probleme financiare, detalii ale contractelor de publicare a cărților, senzații venite din contactul cu natura din jur – configurează uimitoare scrisori-jurnal, în care toate capătă mai mult sens când sunt trimise către Vera. Și se amestecă frumos:

      „Acum e nouă şi zece, mă duc la culcare curînd. S-a oprit ploaia, dar – dacă judec după bălţile din curte – nu o să pot juca tenis nici mîine. E extrem de plictisitor. Pisoiaşul meu, astăzi m-am hotărît să te sărut din nou. Bursa de valori a fost uluitor de liniştită în ultima vreme. Există vreo cerere de oale de vreun fel prin Schwarzwald? Scrie, Pisoiaşule. Nu credeam că o să-mi scrii aşa de rar. Noapte bună, Pisoiaşule”.

    Vraja dintre ei începuse la un bal mascat, în 1923, ce a simțit Nabokov dincolo de masca Verei fermecându-l definitiv. În cel mai greu an din viața lor (1937), când Nabokov va avea o relație cu altă femeie, încrederea, senzația de a fi „acasă” lângă Vera îi va ține alături:

      „Ştii, nu am avut niciodată încredere în nimeni aşa cum am în tine. În tot ceea ce este fermecat există un element de încredere”.

      Cu siguranță, scrisorile lui Nabokov sunt unele dintre cele mai frumoase din istoria literaturii, iar Vera e posibil să fie una dintre cele mai alintate femei. Nabokov își începe scrisorile cu surprinzătoare dezmierdări, cu nume de alint năstrușnice: „zgrunțurel”, „smocușor”, „pisoiaș”, „vrăbiuța mea”, „țânțărelule”, „tufișelule”, „sconculeț”, „șoareşcelemeu” „bufniţimea mea”… În plus au o colecție de jucării, de prichindei: Spectacoluț, Smocuț…

       Poezii, desene, fotografii, rebusuri întregesc lumea nabokoviană răsfrântă în aceste scrisori care deschid multe uși nu doar către omul Vladimir Nabokov, ci și către cărțile sale pe care cititorii le vor simți poate mai aprope sau pe care le vor (re)citi într-o altă lumină.

      „Încîntarea mea, iubirea mea, viaţa mea, nu pricep nimic: cum poţi să nu fii cu mine? Sînt atît de infinit de obişnuit să fiu cu tine, încît acum mă simt pierdut şi pustiu: fără tine, sufletul meu. Îmi transformi viaţa în ceva luminos, uluitor, irizat – tu adaugi o scînteiere de fericire peste toate –mereu diferit: uneori poţi fi de un roz fumuriu, pufoasă, alteori întunecată, înaripată – şi nu ştiu cînd îţi iubesc mai mult ochii – cînd sînt deschişi sau închişi”.

                                                                                                              Autor: Dana Pîrvan

Scrisori către Vera, Vladimir Nabokov, traducere din limba engleză şi note de Veronica D. Niculescu, Polirom 2016

(articol apărut inițial pe Bookaholic.ro)

Și iubirea se învață – Alain de Botton, „Ce se întâmplă în iubire”

          Născut în 1969 în Elveţia, dar stabilit la Londra, Alain de Botton este unul dintre cei mai populari scriitori. Operele absolventului de istorie şi filozofie de la Cambridge sunt traduse în peste douăzeci de limbi, bucurându-se de o faimă internaţională, deşi nu unanimă, în America fiindu-i contestată maniera de a „coborî în stradă”, de a populariza filozofia. După romanele eseistice de la începutul carierei sale de scriitor (Essays in Love – 1993, The Romantic Movement – 1994, Kiss & Tell -1995), A. de Botton şi-a găsit vocaţia în genul eseistic, impunându-se atenţiei internaţionale cu lucrarea How Proust can Change your Life – 1997, urmată de The consolation of Philosophy– 2000, The Art of Travel – 2002, Status Anxiety – 2004 şi The Arhitecture of Happiness – 2006, The Pleasure and Sorrows of Work – 2009, Religion for Atheist – 2011, How to Think More About Sex – 2012, Art as Therapy – 2013, The News: A user’s Manual – 2014.

       Romane eseistice sau eseuri propriu-zise, cărţile lui Alain de Botton se individualizează prin maniera în care filozofia devine o cheie de lectură a vieţii cotidiene, de unde şi eticheta stilului său – „philosophy of everyday life”. Autorul contestă orice conexiune între inteligenţă şi obscuritate şi de aici convingerea sa că filozofia îşi găseşte menirea în căutarea unor răspunsuri practice la problemele vieţii de zi cu zi. Filozofia, cu toate doctrinele şi teoriile ei, este coborâtă de pe piedestal, în sensul că proba acesteia nu este una de ordin logic, ci omenesc, cărţile sale reprezentând un melanj de experienţă şi de cercetare, soluţia fiind una personală, motivată de sentimente, şi nu abstract-filozofică.

         După douăzeci de ani de la cartea care l-a făcut celebru – Eseuri de îndrăgostit –, Alain de Botton se întoarce la ficțiune și la tema sa favorită, publicând în 2016 romanul Ce se întâmplă în iubire (The Course of Love), roman tradus de Radu Paraschivescu în 2017 la Humanitas Fiction. Ca și cartea de debut, și aceasta poate fi privită ca roman neconvenţional (departe de a fi un simplu self-healing), o carte hibrid, amestec de ficțiune și eseu psiho-filosofic. Inserturile eseistice sunt marcate grafic cu italice și sunt menite să explice atitudini și comportamente mai mult sau mai puțin particulare din iubire, autorul oferind chiar și sfaturi subtile, care ar putea înlesni circuitul iubirii.

        În centrul cărții stă cuplul format din Rabih și Kirsten. Intelectuali, cu personalități puternice, bine conturate, trecuți de treizeci de ani, se îndrăgostesc, se căsătoresc și fac copii. Până aici, povestea e comună. Dar iubirea lor rezistă zeci de ani. Iar întrebarea care li se adresează cel mai des este „Cum s-au cunoscut”. Întrebare care îi nemulțumește prin importanța exagerată acordată începutului. Esențial li se pare cum au rezistat alături, ce li s-a întâmplat și cum au înfruntat situațiile dificile.

       Cartea devine astfel un soi de carte de învățătură a iubirii, de înțelegerere a situațiilor delicate, o demonstrație a ideii apărute în primele pagini: „iubirea e mai degrabă deprindere decât entuziasm”. Urmărind povestea celor doi, cititorul primește, dincolo de plăcerea poveștii, explicații ale cauzelor care determină anumite comportamente și posibile soluții de supraviețuire a iubirii, analiza situațiilor particulare transformându-se discret, adesea cu ironie și umor, în generalizări privind provocările, dezamăgirile și satisfacțiile iubirii de lungă durată.

       Fiecare intră în relație crezând „în posibilitatea înțelegerii și a empatiei rapide și totale între două ființe omenești și în șansa de-a pune definitiv capăt singurătății”, cu sentimentul de-a fi nimerit peste o parte a propriului eu. Dar, deși fac față provocărilor iubirii romantice (găsesc persoana potrivită, își deschid inima în fața ei și sunt acceptați), încă nu au ajuns nicăieri: „El și Kirsten se vor căsători, vor suferi, își vor face adeseori griji în privința banilor, li se va naște mai întâi o fată, iar apoi un băiat, unul dintre ei va avea o aventură, vor exista perioade de plictiseală, uneori le va veni să se omoare unul pe celălalt și, în câteva rânduri, să se sinucidă. Abia asta va fi adevărata poveste de iubire”.

         Alain de Botton privilegiază nu intriga în sine, ci emoțiile și comportamentele personajelor iscate de circumstanțe ordinare. Se ceartă din cauza tipului de pahare pe care vor să le cumpere de la Ikea, din cauza temperaturii din cameră, se învinovățesc reciproc, în mod ridicol, se încarcă unul pe celălalt cu așteptări fantastice și ajung la frustrări, se judecă prin prisma unor experiențe trecute, punând astfel între paranteze prezentul, sunt convinși că e musai ca celălalt să îi înțeleagă oricând, oricum. Fleacuri, gâlceve sau probleme majore (cum ar fi infidelitatea) care îi duc la terapie de cuplu – de toate se întâmplă în iubire. Însă toate sunt depășite învățând să iubim, cu atât mai mult cu cât, constată autorul la un moment dat, în dragoste căutăm mai degrabă familiaritatea decât fericirea.

       Ce se întâmplă în iubire e o carte stenică, ce propune o contemplare detașată și deloc convențională a iubirii, interpretările inteligente ale autorului oferindu-i cititorului plăcerea unei înțelegeri profunde, cu mult dincolo de clișee, asupra dinamicii relațiilor de iubire.

       „Iubirea atinge apogeul în clipele când se dovedește că persoana iubită înțelege, mai limpede decât au fost vreodată capabili ceilalți, ba poate chiar și noi înșine, acele părți din noi care sunt haotice, stânjenitoare și rușinoase.”

       „Îmbufnatul simte nevoia disperată de a-l face pe celălalt să înțeleagă și, cu toate astea, rămâne ferm pe poziții și nu-l ajută absolut deloc. Însăși dorința de-a explica formează nucleul jignirii: dacă partenerul are nevoie de o explicație, este limpede că nu e vrednic(ă) de mine. Ar trebui să adăugăm că este un privilegiu să fii destinatarul unei îmbufnări: asta înseamnă că persoana cealaltă ne respectă și se încrede suficient în noi ca să presupună că-i înțelegem durerea nerostită. Este unul dintre cele mai stranii daruri ale iubirii.”

        „Ascultătorii buni sunt la fel de rari și de importanți cum sunt comunicatorii buni. […] Ascultătorii buni nu se agită din cauza haosului pe care ar putea să-l creeze ceilalți în mințile lor pentru o vreme; au mai fost în asemenea situații și știu că, în cele din urmă, toate pot fi puse la locul cuvenit.”

      „Nu e nevoie să fim constant rezonabili ca să avem relații bune; lucrul pe care trebuie să-l stăpânim este capacitatea de-a recunoaște uneori cu detașare că se poate ca, din anumite puncte de vedere, să fim întru câtva nebuni.”

                                                                                                                        Autor: Dana Pîrvan

Alain de Botton, Ce se întâmplă în iubire, traducere de Radu Paraschivescu, Humanitas Fiction, 2017

(articol apărut inițial pe Bookaholic.ro)