Furia este și poftă

  https://www.catchy.ro/furia-este-si-pofta/169205     

         De curând, la editura Pandora M, în cadrul colecției Anansi. World Fiction, a fost tradus cel mai cunoscut roman al scriitoarei italience Goliarda Sapienza, una dintre cele mai importante voci ale modernismului literar din Italia. Să nu vă mirați că nu ați auzit până acum de ea, și italienii au început să o citească de prin 2008, după ce a cunoscut faima în Germania, Franța și Spania.

Bucuria de a trăi se numește romanul care a făcut-o celebră pe Goliarda Sapienza. Și pe bună dreptate, atât autoarea cât și eroina acestei cărți fiind niște femei inconfundabile și inubliabile. Goliarda Sapienza a trăit între 1924 și 1996, murind înainte de a-i fi tipărit romanul–capodoperă. În timpul vieții sale, toate editurile la care s-a încercat publicarea acestei cărți au refuzat, motivul plasându-se în zona imoralității, a indecenței. Sapienza a crescut într-un mediu non-conformist, feminist, antifascist și anticlerical. La 16 ani s-a mutat cu mama (activistă feministă) din Sicilia la Roma, unde a studiat teatrul. Câțiva ani mai târziu a luptat alături de tatăl ei în rezistența antifascistă, fiind nevoită să se adăpostească la un moment dat la o mănăstire. Înainte de a începe să scrie, a fost actriță de teatru și de film, cunoscând îndeaproape figuri celebre din industria filmului neorealist. A început să scrie poezie în 1953, după moartea mamei sale. După două episoade grave de depresie, însoțite de tentative de sinucidere și de o pierdere parțială a memoriei din cauza electroșocurilor, în 1967 a început să scrie și să publice volume memorialistice (în care încearcă să recupereze trecutul pierdut, împărtășind și experiențele trăite în timpul psihanalizei) care i-au adus o oarecare recunoștere, dar nu faimă și bogăție. În ultimii ani a predat actorie ca să se poată întreține.

Ducând o viață din ce în ce mai retrasă, timp de nouă ani a muncit pentru a termina romanul Arta bucuriei. A ajuns să trăiască în sărăcie și chiar și-a petrecut cîteva zile în pușcărie pentru furtul unor bijuterii. La capitolul experiențe extraordinare a adăugat și o relație cu o femeie cunoscută în închisoare. A terminat Arta bucuriei în 1976, dar cele peste 800 de pagini (ale ediției românești) și nonconformismul eroinei întruchipate de o femeie nesupusă moralității convenționale au făcut ca manuscrisul să fie respins în mod repetat, timp de douăzeci de ani. Abia în 1996, după moartea scriitoarei, soțul său a publicat pe banii lui o mie de exemplare, fără a reuși să o impună în atenția lumii literare din Italia. În 2008, o traducere în franceză a scuturat praful de pe roman și acesta și-a început cariera de capodoperă, iar Goliarda Sapienza a devenit una dintre cele mai importante figuri ale literaturii italiene moderne.

Marginală și excentrică, Goliarda Sapienza și-a experimat mereu o puternică nevoie de libertate, de nonconformism și apetența pentru experinețe inedite. Și-a construit, cu consecvență și hotărâre, o concepție aparte asupra identității și asupra relațiilor umane, opunându-se astfel convențiilor societății în care trăia.

Având în vedere aceste repere ale vieții scriitoarei, eroina romanului său (substanțial autobiografic) nu putea fi mai prejos, deși numele acesteia, Modesta, ar putea induce în eroare. Modesta este de fapt o antieroină, o eroină contraculturală, care se desprinde din mulțime prin neascultare, prin nesocotirea convențiilor, prin „indecența” comportamentului său, adesea prin cinism și sadism. Comportamentele sale sunt excentrice și subversive, însă nu sunt gratuite sau doar o modalitate de a atrage atenția. Ele duc la transformări individuale și sociale, Sapienza ridicând problema libertății prin prisma legăturile controversate dintre corp, identitate și putere.

Povestea Modestei începe de la vârsta de patru-cinci ani, cititorul pășind direct în copilăria scandaloasă a unei fetițe care trăia în sărăcie alături de mama sa și de sora cu dizabilități. Tabloul prin care naratoarea ne conduce în camera sa, făcându-ne cunoștință cu mama și cu sora, echivalează cu un cadru cinematografic copleșitor: „Acum mă aflu în camera întunecată, unde se doarme, se mănâncă pâine cu măsline, pâine cu ceapă. Mâncare se gătește doar duminica. Mama are ochii măriți de tăcere și coase într-un colț. Nu vorbește deloc mama. Ori țipă, ori tace. Părul, o perdea mare și groasă, îi e plin de muște. Sora mea stă pe jos și ne privește din două crăpături întunecoase, înfundate în grăsime”.

Un univers claustrant, alienant din care fetița simte nevoia să evadeze, resimțind organic nevoia plăcerii, a bucuriei. Pe care și-o procură cum poate, învățând să-și asculte corpul. Ceea ce va face, de altfel, toată viața. Cu sadism copilăresc, pe fundalul țipetelor surorii sale, descoperă plăcerea masturbării, suferind din cauza încapacității mamei de a-i oferi și ei afecțiune, nu doar surorii bolnave. Noroc cu Tuzzu, baiatul ale cărui atingeri o fac să cunoască „acea oboseală stranie, o osteneală plăcută, ca un fior care nu se stinge”. Doar că la vârsta de zece ani, un bărbat care pretinde a-i fi tată o violează, iar incendiul provocat de Modesta îi omoară mama și sora, închise într-o camera de pretinsul tată. Deși avea posibilitatea, Modesta alege să nu le elibereze pe cele două care, și de data aceasta, dormeau îmbrățișate. Hotărâtă să nu devină o „femeie neghioabă”, odată ajunsă într-o mănăstire, își perfecționează arta disimulării și sfârșește prin a determina moartea unei călugărițe care o pedepsise pentru că fusese martora unor plăceri tăinuite. În ciuda experiențelor prin care trece, continuă să iubească marea pe care nu o văzuse niciodată,  muzica și vorbele frumoase („infinit”, „azuriu”, „suav”, „celest”, „magnolie”, „iasomie etc. pe care, odată auzite, le face ale ei, căci simpla lor rostire o face fericită).

Ajunsă în casa unor nobili, își va depăși condiția prin educație. Va studia nu doar pian, filosofie, istorie, politică și știinta administrării unei moșii, dar va conștientiza că are nevoie să nu îi mai fie frică de oameni și să îngroape definitiv traumele din copilărie: „Iată ce drum aveam de urmat: trebuia, așa cum se studiază gramatica și muzica, să studiez și emoțiile pe care ceilalți oameni le trezesc în noi”. La optsprezece ani, va învața finețea manipulărilor și își va educa pas cu pas dragostea de sine, într-o lume a suprafețelor, scindată între nobili și plebe. Găsește în sine și în alții cheia de a supraviețui, dar mai  ales o găsește în puterea pe care i-o dă învățătura. Povestirie lui Poe o marchează iremediabil, cheia unor febrile căutări fiindu-i oferită de o frază din „Scrisoarea furată”.

La moșie, după ce devină principesă, va învăța de la Carmine, odată cu lecțiile de călărie, și arta orgasmului, continuând să facă schimb de plăcere și cu Beatrice. Își va asuma bisexualitatea, va trăi și experiența maternității, va contribui și la educarea copiilor celor din jur, mereu impunătoare și protectivă. Romanul îi urmărește toate treptele devenirii. Va îmbătrâni și va câștiga profunzime. Dacă în copilărie se elibera de circumstanțele claustrante prin violență și sadism, odată cu înaintarea în vârstă, va învăța să o facă cu rafinament și cu discreție.

În Arta bucuriei, aventurile sexuale rămân doar un punct de plecare al dezvoltării intelectuale, artistice și politice a unei femei. Descoperirea plăcerii sexuale pare a declanșa pofta cunoașterii, a exeperienței și a independenței de care o priva societatea. Ura care se transformă în excitare pare a fi expresia dorinței de a trăi intens viața. Furia Modestei este și un răspuns natural la constrângeri, o cale prin care ea își găsește propriul drum, înlăturând ce nu i se potrivește.

Deși în Arta bucuriei se pune accent pe plăcerile corpului, paginile mustind de senzualitate, cartea este și un roman psihologic, autoarea analizând cu mare acuitate metamorfozele minții și ale conștiinței. Marea reușită a Goliardei Sapienza este tocmai aceea de a surprinde cu inteligență, subtilitate și mai ales fără ipocrizie, felul în care plăcerile trupești transformă gândurile și percepția de sine, schimbând astfel fundamental traiectoria unor vieți.

Goliarda Sapienza, Arta bucuriei, Prefață de Angelo Pellegrino, Traducere din limba italiană și note de Corina Popescu, Editura Pandora M, 2021

Amos Oz, Aceeași mare - poezia unor povești

 

Cu volumul Aceeași mare, apărut în 2021 la Humanitas Fiction, în traducerea atentă și inspirată a Marlenei Braester, Amos Oz și-a suprins probabil cel mai mult cititorii, căci este o carte-hibrid neconvențională, melancolică și senzuală, primele pagini făcându-te să te întrebi dacă citești proză sau poezie. Cert este că un narator poznaș scrie o poveste bazată pe reflecții liric-metaforizante, prin care se caută răspunsuri la probleme existențiale privind iubirea, familia, erotismul, moartea, apartenența, singurătatea, adulterul, homosexualitatea. Cartea uimește prin amestecul dintre forța epicului și  frumusețea poeziei.

Romancierul israelian a spus că privește această carte ca pe o piesă de muzică corală, ca pe un ansamblu polifonic de voci. De fapt, este un poem în proză care descrie viețile a câtorva personaje aduse împreună de moarte: Albert, un consilier fiscal în vârstă, a cărui soție moare de cancer ovarian, fiul său Rico, care pleacă într-o călătorie inițiatică în Tibet și în alte locuri îndepărtate, fiind mereu însoțit de amintirea mamei, iubita lui Rico, Dita, care se mută la Albert, tatăl simțind față de ea o atracție irepresibilă, Bettine, un contabil văduv care se regăsește într-o intimitate incomodă cu Albert. Poveștile lor nu presupun intrigi și suspans, nu întâlnim enigme ce se cer dezlegate, ci gânduri în mișcare, inclusiv gândurile celor morți, cum se întamplă în cazul Nadiei, mama lui Rico, ce își veghează fiul și de dincolo de moarte, cititorii aflând din când în când ce are de spus. Mersul gândurilor se derulează pe fundalul unor peisaje schimbătoare (Creta, Tibet, Arad etc.), ce le amplifică semnificațiile.

Personaj este și naratorul care se amestecă adesea în poveste și se joacă cu cititorii, așa cum face și când se apucă să le ofere acestora chiar și un rezumat: „Dacă ar fi să rezumăm până aici, aceasta e de fapt povestea a cinci-șase personaje, majoritatea în viaţă în cea mai mare parte a timpului, servindu-și des unul altuia o băutură caldă sau mai degrabă rece fiind vară. Nu o dată se întâmplă să-și servească tăvi cu brânzeturi și măsline, pahare de vin, felii de pepene, de vreo două-trei ori au pregătit chiar și câte o gustare. Lucrurile mai pot fi văzute și așa: câteva triunghiuri se întretaie. Rico, taică-său și maică-sa. Dita și cei doi amanţi (Ghighi Ben Gal nu se pune la socoteală). Albert între Bettine Carmel și fata mireasă care se strecoară dintr-o cameră în alta doar în cămașa de noapte[…]. Rico între tată și cruce și-a pierdut drumul prin munţi în căutarea mamei care coboară spre mare, e îndrăgostit deși nu o iubește destul pe Dita. Care încă mai așteaptă. Și toţi printre umbre și umbre. Chiar și naratorul însuși: între mister și farsă”.

Poemul în proză adăpoștește, cu luciditate și sensibilitate, multe trimiteri biblice care vin să răsfrângă sensul unor întâmplări sau al gândurilor unor personaje, bântuite de tot soiul de frici, de umbra morții, de singurătate. Toate sunt în căutarea liniștii, a păcii, dar de data aceasta, în povestea lui Amos Oz este importantă îmblânzirea păcii interioare:

„Un ascet budist singuratic, scheletic, printr-o ferestruică, întinzându-ţi fără să scoată un cuvânt un bol cu orez rece și dispărând. Nu-ţi va deschide poarta: încă nu ești demn de asta. Cu alte cuvinte, procesul de pace e lent și dificil. Va trebui să mai faci încă vreo două-trei concesii. Trebuie să nu accepţi compromisuri decât când e vorba de viaţă sau moarte”.

Personajele vorbesc deschis despre dorințele și frământările lor, naratorul despre ale lor și ale lui. Fiecare cu vocea și cu stilul său. Ba chiar, unele personaje îl sună pe narator și se declară nemulțumite de lumina în care sunt puse. Una dintre întrebările care revine cel mai des, mai mult sau mai puțin explicit, este de ce căutăm să trăim printre alții, de vreme ce murim singuri. Naratorul pare a avea răspunsurile căutate sau măcar deschide niște porți către ele:

„Are aproape șaizeci de ani acest narator, care poate rezuma situaţia cam așa: există dragoste și dragoste. La sfârșit, fiecare rămâne singur: ţăranii aceia cu pieptul păros, și Ţila, și Ghila, și Bettine, și Albert și chiar și naratorul acesta. Cine a făcut alpinism în munţii Tibetului, și cine a brodat în camera ei în liniște. Cei care se întorc sau trec sau văd și vor până când închid și pleacă. Tăcere”.

Grecia, măslinele, vinul, aromele mării și pisicile sunt doar câteva dintre imaginile recurente din Aceeași mare, oferindu-i cititorului pagini de o frumusețe surprinzătoare, chiar și atunci când se împletesc în jurul morții:

„La patru dimineaţa, înainte de a se lumina, Nadia Danon

deapănă amintiri. Brânză de oaie. Un pahar de vin.

Un ciorchine de struguri. Parfumul unei seri lente deasupra

colinelor Cretei, gustul apei reci, foșnet de pin, umbra

munţilor se lasă peste câmpie, narimi

narimi cânta acolo o pasăre. Am să stau să brodez.

Până dimineaţă am să termin”.

Fluxul senzual de conștiință îi permite fiecarui personaj să-și spună povestea în stil propriu, ademenitor, necenzurat, Oz dovedindu-ne încă o dată puterea vindecătoare a poveștilor, puterea cuvintelor de a schimba realitatea interioară. Carte muzicală, fluidă, care se citește pe mai multe nivele, având o structură de palimpsest, Aceeași mare pare mai profundă și mai frumoasă ori de câte ori recitim măcar câte un ciob de poveste.

 

E noapte. În grădină bântuie vântul. O pisică,

așa cred, că e o pisică, pășește printre arbuști, o umbră

traversează altă umbră. Adulmecă sau ghicește

ceva ce eu nu pot ghici. Ceea ce nu pot simţi

se întâmplă acum fără știinţa mea. Chiparoșii

tremură ușor, întunecaţi, cu un gest de jeluire,

lângă gard. Ceva acolo se lovește de altceva. Ceva a dispărut.

În aparenţă, totul are loc chiar sub ochii mei

care privesc pe fereastră spre grădină. Mi se pare.

De fapt, toate astea s-au petrecut mereu și vor continua să se petreacă

numai când mă voi întoarce cu spatele.

 

 Amos Oz, Aceeași mare, Traducere din limba ebraică și note de Marlena Braester, Humanitas Fiction 2021

Simfonia animalieră - o singurătate senină

 

Multe pagini de literatură română s-au scris în ultimii ani despre singurătate. De cele mai multe ori, scrâșnit-revoltat sau tânguitor-întunecat. Veronica D. Niculescu scrie însă altfel despre singurătate. Sau, mai bine zis, scrie despre singurătatea unui altfel de om. Despre o singurătate plină de lumină și de împăcare în toată tristețea și durerea ei. Simfonia animalieră publicată recent la Editura Polirom, reunește două cărți mici-mici și pătrate publicate la Casa de pariuri literare în 2014, respectiv 2016, abia acum cele două povești întregindu-se firesc într-o singură carte.

În miezul poveştii stă o făptură umană însingurată care îşi părăseşte golul propriului muşuroi pentru a duce, pe rînd, la teatru niște animale mărunte: un arici, un hârciog și o cârtiță. La rândul lor, animale ies cu greu din galeriile lor sub-omeneşti şi se încăpăţânează a contrazice pojghiţa văzutului, a ştiutului. Multe dintre fragmentele cărţii par nişte instantanee fotografice extrem de sugestive, însă Veronica D. Niculescu nu este doar o scriitoare vizuală, sinesteziile se strecoară pretutindeni, ca şi enunţurile scurte ce vin să răstoarne aşteptări: ,,Poate că de undeva, din alt unghi, se putea vedea şi un curcubeu, frumos ca ultima notă dintr-un cîntec, prelungirea ploii într-o linişte de şapte culori. Dar nu de aici“.

Este multă poezie în această poveste vie în care singurătatea îşi capătă o frumuseţe aparte, neliniştitoare, născută dintr-un paradoxal amestec de ludic şi de sumbre, dar suave abisuri: „merele, spre a fi culese de jos de cei singuri, cei care îşi umplu buzunarele în plimbări cu cîte un măr, mereu unul singur, spre a le auzi de sub haine foşnetul mut, iar mai apoi spre a le mirosi închişi în căscioarele lor, privind pe ferestre la prima geană de lumină, şi iarăşi la apus, şi amuşinînd anotimpul ce vine, aroma acelor mere ce aşteaptă să fie culese de pe jos, şi toate aşteptările fructelor căzute, pretutindeni în lume, niciodată alcătuind o mulţime“.

Lumea văzută prin ochii celor trei vietăţi cu blăniţă cristalizează, aparent ludic, singurătatea sufletelor chircite în mijlocul agresivităţii, al prejudecăţilor, al intoleranţei, al falsului tropăitor ori al agitaţiei sterile. Iar loja de la teatru devine „salvatoare, mare şi bună cât o vizuină“. În prima parte a cărții,Veronica D. Niculescu se eliberează de constrângerile genurilor şi ale speciilor, recurgând la o formulă personală: un poem în proză, o „simfonie“ în patru părţi (I. Allegro spiritoso, II. Andantino grazioso, III. Allegro affettuoso, IV. Presto), care pot fi privite şi ca acte ale unui spectacol de teatru, unul cu măşti.

Primele trei părţi reprezintă privirea aruncată către lume de către arici, hârciog şi cârtiţă, o privire implicit coborâtoare, autoscopică. Lumea lui Doinel e specială: ghem de ţepi, lăbuţe, un măr ascuns în buzunarul croit în propriul trup, căştile albe ale iPodului, o voce domoală, un deget supt, chiar cu frunza de mătrăgună pe el („Amintirile sînt gustul de mătrăgună cînd vara s-a dus“) şi un grai doar al lui, cu reflexivul generalizat ce devine o măsură a trăitului. Ciobi merge pe căi doar de el ştiute, e numai ochi şi urechi (şi gură-căscată), are instinctul (cât de omenesc!) de a muşca, e neastîmpărat, plin de entuziasm, culegând şi ronţăind mărunţişuri care îi ies în cale, cucerit iremediabil de umbra altor vremuri şi mai ales de noianul de frumuseţe care moare. Pentru el totul e trăire pură, poveste, spectacol, transpunere în lumină, sunet şi cuvânt (special şi acesta). Dede (subtilă) iese foarte rar din subteran, nu e oarbă (autoarea strecoară aluzii la Orbirea lui Canetti, spectacolul la care alege să o ducă numindu-se Auto-Da-Fé, dar şi la actul public de pedepsire a răzvrătiţilor), numai că vede altfel, ştie cel mai bine că orice ieşire la suprafaţă e pândită de duşmanii naturali, are capacitatea de a se lungi şi de a se subţia remarcabil, deşi de obicei merge ghemuită, crezîndu-şi dimensiunile prea mari.

În Hibernalia, simfonia singurătății din prima carte își urmează, în ritmuri lente, grave și dureroase, dar pline de frumos și de liniște, un drum al ei pe care „fiește” poetic. Din spațiul protector al lojei de la teatru se trece într-o căsuță străină, rece. Din vară în toamnă și rapid în iarnă, la o margine de lume.

Cei trei prieteni din prima parte – Doinel, Ciobi și Dedesubtilă – dispar odată cu vara, deși există undeva. Iarna înseamnă amintire, așteptare și căutare: „Uneori, când nu mai era nici un drum de tăiat și nici nu ningea peste noapte, ieșeam dimineața din casă cu ceașca de ceai în mâna înmănușată. Cu paltonul aruncat peste cămașa de noapte, cu ciorapi până la genunchi și cu ghete, cântam un cântecel printre brazde. Aruncam cu câte o pietricică înspre pârâu. Băteam ușurel cu talpa în potecă. Nimic. Nimic la măceș, doar crengi și câteva boabe uscate, zăpada neatinsă, și nimic printre brazde, și nimic la pârâu”. Trăirea în iarnă e lentă, câte zile, atâtea chibrituri arse pe jumătate, căzute unul peste altul. Și un noian de frumusețe care moare. Sentimentul pierderii și singurătatea plină de liniște cresc, poate paradoxal, în miezul așteptării, deși teatrul lumii este închis.

Amintiri concentrate – imaginea mamei, a tatălui, a bărbatului iubit care continuă să fie, deși nu mai este -, tăcerea, odihna, năvala de timp dorit care dintr-o dată se vădește inutil, golul, zăpada neatinsă, zahărul care se topește lent în ceașca de ceai, chemări, hăul cutiilor poștale, frunzele moarte ce par că respiră – sunt doar o parte dintre elementele cu mare putere de sugestie, care își unesc lumina evanescentă și configurează un peisaj interior impregnat deopotrivă cu luciditate și cu delicatețe.

Veronica D. Niculescu este o scriitoare vizuală și auditivă, iar paginile sale prind în ochiurile lor metafore, aluzii cu textură delicată, jocuri de cuvinte subtil-pătrunzătoare și fire discrete care unesc cele două părți. Una dintre cele mai frumoase metafore existențiale din carte este cea a fularului:

„M-am apucat să desfac un fular din două nuanțe de alb la care lucrasem în serile de vară. Asta o să-mi ia ceva timp, mi-am zis. Aveam să fac rost de material și să pot să o iau oricând de la capăt, la fel sau într-un mod diferit. Din loc în loc, firul se înnodase, rândul de sus se sudase cu rândul de jos, rândul de dus se sudase cu rândul de-ntors, firul subțire cu firul mai gros. Atunci zăboveam și despicam firele cu grijă, ghemele începeau din nou să se îngroașe. Acolo unde materialele nu se mai puteau separa, rupeam, făceam nod. Am obținut din nou două gheme, unul alb ca zahărul, altul ca untul. Rotunde și strânse, nu semănau deloc cu ce fuseseră la început”.

Dacă Simfonia animalieră avea schimbări de ritm, Hibernalia își păstrează ritmul lent, doar nuanțele se schimbă, așa cum sugerează și cele patru părți – Lent et douloureux, Lent et triste, Lent et grave, pentru ca ultima parte să se simplifice, doar Lent. Se trăiește lent în iarnă, primăvara de la capătul iernii fiind și ea, ca și singurătatea din aceste cărți, aparte. E un sfârșit lipsit de teamă, o armonie învăluitoare, cu păr despletit din flori, cu o lumină întoarsă către sine, „fără scenă și fără pereți și întuneric”.

 Simfonia animalieră se cere citită şi recitită, eventual cu voce tare. Ori chiar pe mai multe voci. Ca un poem alegoric, la mijloc de joc şi şoc, ce-şi destăinuie frumuseţea şi profunzimea, cu efecte de clarobscur, mai darnic şi mai mişcător cu fiecare nouă lectură.

https://fb.watch/v/1dOwd3yH_/

Veronica D. Niculescu, Simfonia animalieră, Polirom 2021

Articol apărut în Suplimentul de cultură

 

 

Povestea lui Lampedusa

 

 

Plecând de la ideea că destinul fiecărui adult trebuie căutat în fanteziile sale din copilărie, Simona Lo Iacono ne-a oferit prin romanul Albatrosul o perspectivă inedită asupra vieții celebrului scriitor Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Albatrosul este un roman senzorial, ce ne poartă prin fascinanta Sicilie surprinsă pe hotarul dintre două lumi, un roman în care este „recitită” viața lui Lampedusa, misteriosul prinț contemplativ (unul dintre scriitorii care au lăsat puține uși deschise către ei, existența sa rămânând impenetrabilă) și în care este recuperată povestea nașterii romanului Ghepardul. Simona Lo Iacono reconstituie o epocă, un loc, dar mai ales momente esențiale ale unui destin special. O Sicilie fastuoasă, dar și atinsă de decadență și un om vulnerabil, plin de visări și de răni, descoperind iar și iar puterea salvatoare a cuvintelor, a scrisului.

Mult mai mult decât o biografie romanțată, Albatrosul este deopotrivă un roman al circularității dintre viață și moarte (sau eternitate), dintre realitate și vis, dintre intimitate și istorie, dintre fantezie și realitate. Un roman al devotamentului întrupat în figura Albatrosului care trece din poezia lui Baudelaire în realitatea imediată a scriitorului italian, întrupându-se într-un prieten imaginar, menit să-i țină companie copilului singuratic, apropiat mai mult de lucruri decât de oameni.

Romanul îmbină două perspective să le zicem extreme – copilul Lampedusa, cu visurile și fricile sale și bătrânul Lampedusa, internat într-o clinică, înainte de a muri. Scriitoarea a legat cu multă inteligență și cu subtilitate cele două perspective, cu atât mai mult cu cât Antonno – Albatrosul - este un personaj bulversant, o ființă anapoda ce oferă asupra vieții o perpectivă pe dos: spune cuvinte gândind contrariul lor, susține mereu că sfârșitul este un început, iar moartea cheamă viața, așa cum s-a întâmplat și cu romanul Ghepardul care a fost publicat și a început să fie citit și iubit abia după moartea autorului său, în timpul vieții manuscrisul fiind refuzat. Circularitatea perspectivelor este sugerată și de titlurile celor două părți ale romanului: „De pe față, pe dos” și „De pe dos, pe față”, în ambele vocea naratoare aparținându-i lui Lampedusa.

Prin Antonno, autoarea creează o circularitate între început și sfârșit, între copilărie și moarte. Antonno privește realitatea prin contrariul ei, oferindu-i scriitorului o altă perspectivă, altă cale de acces către frumusețea vieții și către adevăr, dovedindu-se un Albatros credincios și nesupus logicii comune. Își cioplește mereu lupușorii, creându-și astfel propria lume, un revers al lumii văzute. El este ghidul lui Lampedusa pe parcursul călătoriei de cunoaștere, de transformare și de recunoaștere de sine. Antonno e inocența și blândețea ce vin dintr-o altă lume.

Internat într-o clinică din Roma, Lampedusa este convins de soția acestuia, Licy, să scrie jurnalele menite să reînființeze timpul auroral al copilăriei, oferind astfel o armă împotriva tristeții și a morții. Aici este reînviată figura lui Antonno, chipul și vocea sa, prezența sa uluitoare, iar cartea devine și un roman al puterii cuvintelor, al misterului întâlnirii dintre acestea și lume. O lume aflată în declin, în schimbare, cuvântul fiind singurul care poate supraviețui în toată splendoarea sa, dincolo de povara unui trecut aristocratic:

„Dar despre frumusețea cuvintelor, Antonno știa tot. Despre cea vizibilă și despre cea invizibilă, despre căldura pe care o producea, exact ca un foc în mijlocul sternului. Cuvintele, spunea, rezistau chiar și fără să le citești. Mi-am amintit de acest lucru mulți ani mai târziu, în timpul războiului, după ce privisem îndelung ruinele casei din Palermo, complet distrusă de bombardamente. Printre dărâmături, precum și în mijlocul sternului, era așa cum spusese Antonno. Numele dat lucrurilor supraviețuia”.

„Lui nu-i păsa de unde se nășteau cuvintele, ci unde sfârșeau, întrucât existau cuvinte pentru lucruri, și erau inofensive. Și cuvinte pentru oameni, și erau periculoase. Eu râdeam. Îl îmbrățișam. Pentru mine, cuvântul era totuna cu după-amiezile acelea plăcute, fără griji, când doamna Carmela venea la  palat și ţinea lecția în sala albastră. Tonalitățile cerului și ale cuvântului corectau realitatea, dilatau sensul, îndepărtau răul. Oricare ar fi fost originea lor, cuvintele erau milostive, delimitau vârsta copilăriei printr-un cerc de foc, una din acele grădini cu pământ sfânt în fața cărora până și Moise, cel bătrân, se oprea”.

„Exista un răspuns pentru moarte, și era poezia. Exista un remediu pentru timp, și era scrisul”.

„Un teritoriu nesfârșit între două lumi gemene, cea a durerii și cea a iubirii. Iar apoi să regăsesc originea misterioasă a cuvintelor. Să văd cum se formează, cum îmi îndrăgesc povestea. Cum o așteaptă, o adulmecă și o sfâșie, salvând-o de la moarte”.

„Literatura punea laolaltă golul și plinul, ceea ce omiți și ceea ce spui, armonia și dizarmonia. Pe dos, dezvăluia. Pe față, provoca”.

Copilăria trăită la începutul anilor 1900 este dominată de curiozitate, de dorința de a descoperi, de somptuozitatea palatului din Palermo și de frumusețea unei case de vacanță, într-o lume ce trăiește după ritmuri dictate și de planete, de zei, ori de femei-din-afară, atunci când nu e prinsă în tăvălugul războaielor. Perspectiva este nostalgică și presupune căutarea paradisului pierdut din copilărie, un paradis dominat de imaginea mamei. Mama este cea mai importantă persoană pentru educația culturală a lui Lampedusa, imaginea sa fiind ea însăși o poveste, atunci când nu spune povești. Deschiderea către literatură a lui Lampedusa i se datorează, ea apare încă din primele pagini ale cărții citindu-i copilului din Baudelaire. De portretizări expresive se bucură și soția scriitorului: „Era lejeră și complexă, calmă și neliniștită, docilă și rebelă. Nu exhiba frivolitățile femeilor palermitane. Avea haine sobre, bijuterii discrete. Unica ei vanitate era pălăria, căreia îi permitea o voaletă. O înlocuia numai cu turbane asemănătoare cu cele ale șeicilor arabi. Spunea că, purtându‑le, era ca și cum ar fi găzduit O mie și una de nopți în capul ei”.

Albatrosul este o carte scrisă cu melancolie și cu delicatețe, o carte care, fără a avea în centrul său o poveste de dragoste, este o carte a iubirii. A iubirii cu care autoarea și-a creat personajele, dar mai ales a iubirii cu care personajul Lampedusa și-a îmblânzit trecutul și suferința. Iubirea pentru oameni, pentru locuri și iubirea pentru cuvinte.

Simona Lo Iacono, Albatrosul, Traducere din italiană, postfață și note de Mihai Banciu, Humanitas Fiction, 2021

Dana Pîrvan despre Lumea de sub noi de Robert Macfarlane

 

Casa Olandeză - Ann Patchett

 

 

Casa Olandeză - cel de-al optulea roman al scriitoarei Ann Patchett, tradus în limba română la Humanitas Fiction de către Mihaela Dumitrașcu - este o carte densă, tulburătoare, axată pe dramele implicate de destrămarea unei familii.

 E un roman al puterii unei case la care fiecare membru al familiei se raportează în mod diferit și al legăturilor puternice dintre doi frați, care rămân zeci de ani blocați în suferințele copilăriei. Pierderea mamei, care dispare într-o zi când copiii aveau zece și trei ani, tatăl mort în mod neașteptat și pierderea casei din care sunt dați afară de mama vitregă – toate acestea îi fac pe Danny și Maeve să-și trăiască viețile ca prizonieri ai copilăriei. Zeci de ani, din când în când, se întorc și stau în mașină în fața casei în care nu mai pot intra, un ritual dureros, de care cei doi au nevoie pentru a da sens trecutului și prezentului.

 Rănile copilăriei vor sângera necontenit, deși în mod diferit. Și nu doar prin raportare la trecut, la membrii familiei și la casă, ci și prin imposibilitatea de a-și închega propria familie. Maeve nu se va căsători niciodată, iar Danny nu va putea fi cu adevărat în familia pe care și-o va întemeia mai mult din inițiativa soției.

Scris din perspectiva subiectivă a lui Danny, romanul o are totuși drept eroină pe Maeve, sora plină de bunătate și de decență. Nu întâmplător, pe coperta cărții este chiar portretul acesteia la zece ani. Scriitoarea nu a dorit ca pe copertă să fie vreun detaliu al casei, ci doar portretul fetiței rămas pe peretele din casa copilăriei. Pentru aceasta, i-a oferit unui prieten pictor fragmentele din roman în care este descris tabloul. Și tot autoarea a hotărât ca acest tablou sau măcar părți din el să se afle pe coperta tuturor traducerilor, căci a vrut să-i lase cititorului libertatea de a-și imagina cum dorește casa.

Devenit ceea ce azi am numi dezvoltator imobiliar (băiatul observă că tatăl își iubește clădirile cum iubesc băieții câinii), tatăl cumpără, spre surpriza tuturor, o casă grandioasă, cu sală de bal și șase dormitoare la etajul al doilea. Scriitoarea a surprins foarte bine ceea ce am putea numi sufletul casei pentru fiecare dintre persoanjele cărții. De altfel, felul diferit de a se raporta la casă al părinților  - tatăl cumpără o casă impunătoare pe care o iubește, în timp ce mama nu poate trăi aici fericită (o urăște atât din punct de vedere estetic, nu i se potrivesc excesele ornamentale, dar mai ales etic, problema bogăției și a sărăciei fiind pentru ea esențială) – determină eșecul căsniciei, așa cum atracția exercitată de casă îi va aduce tatălui o soție care iubește casa, dar nu și pe membrii familiei. Casa Olandeză devine un simbol al vieții, un loc de unde pleacă sau unde se întorc personajele, un loc care determină mersul înainte sau înapoi al acestora.

 „— N-am înțeles niciodată de ce a vrut-o tatăl vostru, iar el nu a înțeles niciodată de ce n-am vrut-o eu.

 — De ce n-ai vrut-o? Cu siguranță, erau pe lume locuri mai infernale decât o casă frumoasă.

— Eram oameni săraci, a spus mama. Nu știam că e capabilă de inflexiuni vocale. — n-aveam ce căuta noi într-un asemenea loc, cu toate șemineurile și scările alea, cu toți oamenii ăia care erau la dispoziția mea”.

 Trecerea timpului schimbă și nuanțează perspectiva fiecăruia asupra casei și asupra oamenilor. Cititorul vede cum perspectiva copilului este înlocuită pas cu pas de perspectiva adultului, tema memoriei fiind extrem de pregnantă. Iar scriitoarea reușește să dea dreptate fiecăruia, Casa Olandeză fiind și un foarte bun roman psihologic, presărat cu multe observații profunde despre natura umană.

Constant, apare problematica memoriei, a relevanței adevărului pe care îl implică memoria: „Dar judecăm trecutul din perspectiva prezentului. Privim înapoi prin lentila a ceea ce știm acum, deci nu cu ochii celor care am fost cândva, ci ai acelora care suntem acum, ceea ce înseamnă că trecutul a fost modificat radical”.

Personajele ajung să se împace cu idea că, deși credem că avem dreptate, uneori nu ne putem baza pe memorie, aceasta nu ne este mereu un prieten de încredere. Fiecare personaj se confruntă cu durerea și fiecare este ajutat în mod diferit. Danny, rămas de foarte mic fără mamă, plecată să ajute săracii din India, va fi toată viața ajutat de sora sa, pe care doar apariția mamei, peste zeci de ani, o va ajuta să-și depășească durerea.

Puterea de a ierta, felul în care ne luptăm cu umbrele trecutului, capacitatea de a-l compătimi pe celălalt, de a-i înțelege motivațiile, puterea de a ne accepta propriile limite sunt aspecte pe care le implică evoluția personajelor.

 „În ciuda a ceea ce credea Maeve, mă gândeam foarte rar la mama când eram mic. Nu o cunoșteam și îmi era greu să duc dorul unei persoane sau unor vremuri despre care nu îmi aminteam nimic. Eram mulțumit de familia în grija căreia m-a lăsat – o bucătăreasă, o menajeră, o soră iubitoare și un tată distant. Chiar și atunci când mă uitam la puținele fotografii cu ea, care erau păstrate cu grijă, femeia aceea înaltă și subțire, cu linia maxilarului bine conturată și cu părul negru, semăna prea mult cu Maeve ca să mă gândesc că mi-ar lipsi ceva. Totuși, în ziua înmormântării tatei, numai pe mama am avut-o în gând și am tânjit după mângâierea ei și am simțit o durere cum nu mi-aș fi imaginat că există”.

Romanul ridică multe întrebări cu substrat etic, una dintre cele mai bine conturate fiind aceea dacă poate fi considerat un om bun cel care pleacă de lângă copiii (pe care îi consideră fericiți într-o casă mare) pentru a ajuta niște străini săraci. Iar aici, autoarea atrage atenția asupra standardelor diferite prin care barbații și femeile sunt priviți și judecați. Mitologia, religia și istoria numără mulți bărbați care au plecat de acasă, de lângă copiii lor, și au devenit niște eroi, dar:

 „Nu există nicio pildă despre mama risipitoare. Bogatul nu a dat ospăț pentru a sărbători întoarcerea celei care i-a fost cândva nevastă. Fiii lui, care atâta înduraseră și strânseseră din dinți în toți anii aceia în lipsa ei, nu au atârnat ghirlande de flori pe la uși, nu au tăiat oi, nu au scos vinul din beci. Când a plecat ea de acasă, i-a ucis pe toți, pe fiecare în felul lui, iar acum, după zeci de ani, nu o mai voiau înapoi. Au dat fuga să încuie poarta, tatăl și fiii, cu vântul bătându-le în spate. Îi prevenise un prieten. Știau că vine, așa că poarta trebuia încuiată”.

 Ann Patchett a scris un roman cu elemente de basm. Dacă impunătoarea casă seamănă cu un palat dintr-o margine de lume (deși se află în suburbiile bogate ale Philadelphiei), cei doi frați ne amintesc de Hansel și Gretel, iar Andreea de binecunoscuta mamă vitregă din basme. Însă autoarea nu se oprește la scheme arhetipale, ci construiește personajele conturate și individualizate în mod realist, cu profunzime psihologică, iar cititorului îi este ușor să empatizeze cu ele, să le înțeleagă punctele de vedere și să își pună, alături de ele, întrebări privind problematica abandonului, vina de a fi bogat, relația complexă dintre sfințenie și egoism, dificultatea de a ierta sau formele pe care le poate îmbrăca dragostea sau compasiunea.

 

 

https://www.youtube.com/watch?v=e7CM4M-Mw0o

 

 

Ann Patchett, Casa Olandeză, Traducere din engleză și note de Mihaela Dumitrescu, Humanitas Fiction, 2021

„Poate că am învățat destul din cărțile proaste, și acum nu mai am răbdare”. Interviu cu cronicarul literar și profesoara Dana Pîrvan

https://www.banatulazi.ro/poate-ca-am-invatat-destul-din-cartile-proaste-si-acum-nu-mai-am-rabdare-interviu-cu-cronicarul-literar-si-profesoara-dana-pirvan/

Dana Pîrvan s-a născut în 1979, iar din 2006 scrie despre cărți, pentru că îi plac provocările ivite pe drumul cu dublu sens dintre viață și literatură. Și pentru că în jurul cărților a găsit mulți oameni pe care altfel n-ar fi avut bucuria de a-i fi întâlnit. Doctor în filologie al Universității din București, a publicat cronici și eseuri în revistele „Observator cultural”, „Cultura”, „România literară”, „Luceafărul”, „Bucureștiul cultural”, „LaPunkt”, „Bookaholic”, „Suplimentul de cultură” și pe blogul personal, „Vânătoare de licurici”. În 2013 a debutat la Editura Art, cu volumul Sebastian și lumea lui.

Robert Șerban: Preferi să citești cărți scrise de autori români sau traduceri?
Dana Pîrvan: O simplă privire aruncată peste umăr zice că prefer traducerile. Și când e vorba de citit, și când e vorba de cronică literară. Sigur că citesc și scriitori români, și pe mulți dintre ei îi admir foarte mult. Îmi amintesc că am avut câteva perioade în care mi-am pus pe birou teancuri de scriitori români, hotărâtă să schimb proporțiile și sigură că voi reuși. Până la urmă, au câștigat traducerile. Poate că e o simplă chestiune care ține de proporții. Să citești ce are mai reprezentativ fiecare țară înseamnă automat să citești mai multe traduceri.

R.Ș.: Care sunt principalele diferențe între literatura contemporană de la noi și cea care se scrie în afara granițelor și care e tradusă — de cele mai multe ori cu succes — în limba română?
D.P.: Nu aș putea generaliza. Pe de o parte, avem și noi scriitori foarte buni traduși în alte limbi, iar pe de altă parte succesul unor traduceri se datorează numelui autorului sau premiilor primite, recenziilor din reviste celebre. Când se știe că romanul acela a fost deja tradus în zeci de limbi și a primit nu știu ce premii, șansele să atragă cititorii sunt mult mai mari decât o carte a unui scriitor român, publicată doar în română. Poate că principalele diferențe țin de dinamica pieței de carte, de strategiile editoriale și de marketing.

R.Ș.: După câte pagini abandonezi o carte?
D.P.: De cele mai multe ori, după cincizeci-șaizeci de pagini, dar se mai întâmplă și după zece sau după două-trei sute. În copilărie mergeam să împrumut cărți de la biblioteca din sat. Multe erau maculatură propagandistică rusească sau românească. Nu aveam cum să iau de pe rafturi Cartea cu Apolodor sau poveștile lui Oscar Wilde. Citeam ce găseam și mă străduiam să găsesc ceva bun în ele. Îmi rămăsese mie în cap că și dintr-o carte proastă poți învăța ceva. Poate că am învățat destul din cărțile proaste, și acum nu mai am răbdare.

R.Ș.: Mai are critica literară și rolul de a despărți apele, de a semnala cărțile proaste și de a le taxa ca atare, sau nu mai e nici timp, nici spațiu pentru ele, fiind de preferat cronicile despre cărțile bune?
D.P.: Cu vreo cincisprezece ani în urmă, am început să scriu despre cărți în România literară și în Observator cultural. Și eram adesea incisivă, mă însuflețea voluptatea de a critica de-a dreptul, de a căuta găuri negre, de a găsi formulări plastice, usturătoare, memorabile. Și am constatat că atunci când mă întâlneam cu diverși oameni din lumea literară, aceștia țineau să-mi spună ceva mai ales despre acele cronici. Le plăceau, iar formulele pe care le foloseau („ce sânge pe pereți”, „l-ai desființat” etc.) m-au făcut să-mi dau seama că vreau altceva de la mine, că nu asta e ceea ce-mi doresc să mă reprezinte. Incisivitatea e spectaculoasă, dar, ușor-ușor, am ales să-mi concentrez timpul, atenția și energia asupra cărților bune sau, cel puțin, asupra cărților care mi-au plăcut mie la un moment dat. Subiectivități inerente literaturii, nu?!
Pe de altă parte, nu există o meserie efectivă de critic literar, noi scriem despre cărți din pasiune, suntem obligați să ne câștigăm traiul din alte activități, avem familii și timpul nu ne permite să citim și să scriem cât ne-am dori. Să citești și să scrii despre o carte implică mult timp, concentrare, efort. Mi-ar plăcea să existe meseria de critic literar, să fiu angajată pe un astfel de post și să iau salariu pentru asta. Dar nu cred că se va întâmpla și, în continuare, mulți scriitori vor fi supărați, vor reproșa lipsa de receptare critică și vor arăta cu degetul înspre noi. Poate ar fi mai util să se adreseze Ministerului Culturii, pentru a face ceva în acest sens.

R.Ș.: Când ai mustrări de conștiință că ai scris prea dur (sau prea exaltat) despre o carte, ce titluri îți apar în fața ochilor?
D.P.: Prima carte care-mi vine în minte e o monografie a lui Romulus Bucur. Era despre Mihail Sebastian, și autorul sugera (m-a deranjat mai ales că nu-și asuma verdictul și nu aducea argumente) că Sebastian a fost un scriitor mediocru. Vreo patru ani din viață aș putea spune că mi i-am petrecut cu Sebastian, subiect al lucrării mele de doctorat. Și ajunsesem să-l iubesc pe Sebastian. Și am luat aproape personal acea monografie și am scris în Observator cultural un articol foarte dur. Și tot prea dură am fost cu un roman al lui Ioan Lăcustă (Colcăiala), publicat la scurt timp după moartea acestuia. Eram convinsă că laudele pe care le întâlnisem în unele cronici erau excesive (am intrat în polemică cu BAS!) și am vrut să echilibrez balanța, să fiu un critic obiectiv. Am exagerat.

R.Ș.: Nu ai fost tentată să scrii ficțiune? Cât de creativă te lasă să fii critica literară?
D.P.: Nu. Nu am simțit niciodată nevoia sau impulsul de a scrie ficțiune. Din copilărie mi-a plăcut să citesc și să vorbesc despre cărți. Asta am făcut mereu. Mi-a plăcut să admir talentul și munca scriitorilor și să exprim propria viziune despre asta, să-i contaminez și pe ceilalți cu această plăcere a cititului. Mi-a plăcut să mă bucur de cărți și să intermediez între scriitori și cititori. Nu am înțeles logica unor afirmații potrivit cărora un critic literar este un scriitor ratat, sau un scriitor care se respectă până la urmă scrie ficțiune. Îmi e suficient să empatizez, să mă bucur de poveștile scrise de alții și să găsesc cuvintele potrivite pentru a spune ceva despre acele lumi imaginare.

R.Ș.: Ce a avut bun pandemia care, iată, a împlinit un an și care ne-a cam închis, pe dinăuntru, ușile în nas?
D.P.: Primele luni de pandemie au fost un răgaz binevenit, o pauză de care aveam mare nevoie. A fost uimitor de bine să mă opresc din alergătura zilelor, să citesc pe îndelete. Am învățat să stau, am învățat să mă odihnesc, așa cum nu o făcusem niciodată. Am învățat să nu mă mai uit la ceas, să trăiesc cu voluptate fiecare moment al zilei. Am ieșit din timp, am avut senzația că timpul era al meu, nu eu a lui. Am fost norocoasă că s-a întâmplat să fie luni de primăvară și am putut sta la aer, în curtea casei de la țară. Pandemia m-a scos din niște clișee existențiale și m-a făcut să pricep și mai mult câtă nevoie am de lumea asta largă, ce dar grozav e lumea. Și că mi-e bine cu mine. Dar stăm de prea mult timp cu ușile închise în nas, școala on-line e un dezastru, nu mi se potrivește deloc, motiv pentru care am renunțat la cursurile pe care le țineam la facultatea de litere. Mi-e tare dor să rătăcesc prin lume, să-mi revăd prietenii, să merg printre rândurile de bănci, mi-e dor de forfota unui târg unde la fiecare pas schimbam zâmbete sau câteva cuvinte cu oamenii din jurul cărților. Cred că pandemia ne-a ajutat să ne cunoaștem mai bine, să ieșim din iureșul rutinei și să ne conștientizăm nevoile profunde, să fim mai ai noștri.

R.Ș.: Ești motociclistă, iar asta implică și curaj, și putere. Și riscuri. Dacă ar fi să scrii o poveste cu cea mai cea întâmplare a ta pe două roți, cum ar suna ea?
D.P.: Câțiva ani am cutreierat zeci de țări pe motocicletă. Câteva săptămâni pe an, de dimineața până seara. A fost probabil cea mai mare nebunie din viața mea, o experiență care mi-a crescut încrederea în mine și care m-a făcut și mai mult să cred în puterea minții. A fost extrem de frumos, dar riscurile au fost pe măsură. Orice secundă în care lăsai să-ți scape concentrarea putea fi fatală. Mai ales spre finalul zilelor, după sute de kilometri parcurși în șa, atentă nu doar le ce am eu de făcut, ci și la tot ce era în jurul meu, gândind și pentru mine, și pentru ceilalți, ca să pot să anticipez și să acționez la timp. Nu am avut niciun accident, însă anul trecut a avut acest ghinion o persoană foarte apropiată. Nu a avut nicio vină și nici viteză, dar a avut nevoie de șase luni să se recupereze. Putea fi foarte rău, iar de atunci nu m-am mai urcat pe motocicletă și nu știu dacă o voi mai face vreodată. Încă nu știu cum ar suna cea mai frumoasă poveste, dar știu sigur că nu ar avea legătură cu atacul de panică pe care l-am făcut pe o autostradă din Austria, printre tiruri, pe o ploaie infernală. Ar începe cu pietrele de pe Coasta de Azur, pe care am adormit odată coborâtă de pe motocicletă, ar continua cu o plajă sălbatică din Grecia, unde am intrat cu cizmele de moto în apa mării, apoi ar aluneca pe pietrele cubice din Viena, ar trece prin frumusețea de vis a Elveției, apoi s-ar ghemui în cortul așezat între motociclete, în inima unei păduri, pe malul unui lac. Mai departe nu am scris.

R.Ș.: Hai să ficționalizăm puțin și să ne imaginăm că ai fi pusă în situația de a alege între doar a călători și a vedea lumea și doar a citi (doar de plăcere). Ce și de ce ai alege?
D.P.: Fără nicio ezitare, aș alege să călătoresc. Și nu doar pentru că de un an sufăr din cauza lipsei libertății de a călători și că suport tot mai greu să stau într-o încăpere, dar mai ales că m-aș bucura de toate poveștile pe care simțurile mele abia așteaptă să le mai strângă din lume, o lume plină de oameni care au de spus povești frumoase, la poarta unei case, la o margine de drum, pe o potecă, pe o stradă în miez de noapte.
Interviu realizat de Robert Șerban